De ce după 11 ani am reînceput să scriu poezie?
Sau poate ar trebui să consider doar 10 ani, pentru că în 2006 am încercat să pictez.
Da, asta ar trebui să întreb! De ce abia după 10 ani am început din nou să mă exprim în alţi termeni decât cei ai raţiunii, conştientului, utilului?
Cred că singurul lucru care m-a împiedicat să o fac în această seacă perioadă, este faptul că nu îmi îngăduiam cele câteva ore de linişte, de decuplare din realitatea imediată, cât să pot să îmi ascult netulburat vocea interioară.
Îmi aduc aminte cum scriam, trebuia să mă izolez virtual şi să mă aplec asupra hârtiei cu toată concentrarea de care eram în stare.
Îmi aduc aminte că închideam ochii şi încercam să descriu în cuvinte fiecare imagine ce-mi trecea între pupilă şi pleoapă, oricât de nefirească. Cu atât mai bine cu cât era mai nefirească.
Şi apoi, după ce le puneam pe hârtie, treceam din nou şi din nou peste ele, încercând să îndepărtez ridicolul ce mustea în fiecare cuvânt nefardat ce-mi ieşea din vârful creionului.
Dar apoi am devenit prea ocupat cu lucrurile pământeşti pe care trebuia să le fac pentru carnea mea.
Prea ocupat cu lucrurile frumoase create de alţii de care aveam nevoie pentru sufletul sau creierul meu.
Prea ocupat să consum, în sensul acela pe care îl ştiţi cu toţii, din expresia “societatea de consum”.
Prea ocupat să mă simt bine.
Ca să scriu poezie, îmi aduc aminte, aveam nevoie să nu îmi fie bine, să mă ardă pe dinlăuntru gândurile, ca să simt nevoia să le dau afară.
Nu îmi pare rău după aceşti ani.
Dar, totuşi, abia acum mă loveşte în moalele capului un gând:
Fiecare moment pe care l-ai petrecut bucurându-te de ce au creat alţii, este un moment în care tu nu ai creat nimic.