Mi-am petrecut ultimii 10 ani într-o lume lipsită de emoție și de artă. Am citit cu înverșunare Dawkins și Pinker și orice altă carte de sau despre știintă dar aproape nici un roman. Singurul fel de artă pe care l-am consumat regulat a fost filmul dar nu mai sunt sigur acum că filmul este artă. Am văzut filme extraordinare, îmi aduc aminte cu plăcere de Crash sau de Mr. Nobody dar nu am știut nici o secundă ce pierd. Nici unul din filmele văzute vreodată nu a avut aceeași încărcătură emoțională, aceeași putere cu care această piesă de teatru încă mă ține prizonierul ei 3 zile mai târziu după ce am văzut-o.

M-am hotărât să scriu aceste rânduri pentru că, oricât de exagerat ar părea, din seara aceea nu mă mai pot gândi la altceva.

Această piesă de teatru pe care mi-am dorit să o văd în secunda în care am aflat de ea și la care multa vreme nu am reușit să găsesc bilete este la fel de minunată, dacă nu chiar întrece cartea – poate în abilitatea de a comunica aceea emoție intensă pe care nu am uitat-o niciodată. De unde vine oare această ușurința? Poate că teatrul are o formă de exprimare care se dizolva mai ușor în suflet.

Puritatea, inocența și exuberanța lui Ailyin Cadir aflată în persoană la 10 metri în fața mea, trăind o poveste de dragoste sfâșietor povestită de Eliade și magistral dramatizată de Chris Simion este ceva ce nu poți găsi intre paginile carții (ori într-o pelicula proiectată). Îmi e și teamă să citesc mai multe despre actrița Ailyin pentru a nu pierde aceasta imagine de inocență.
Trăiesc, cred, iluzia că am fost parte din această poveste de dragoste. Că m-am îndrăgostit de Maitreyi împreună cu personajul Alan pe măsură ce Vlad Zamfirescu îi dădea viața pe scenă.

Mărturisesc că am întreținut voit sentimentele acestea. Aflând despre cartea scrisă de Maitreyi Devi, spre rușinea mea abia din piesa de teatru, am căutat-o și am început să o citesc a doua zi după spectacol. Citit sună prea temperat pentru a descrie corect aviditatea cu care am consumat aceasta carte pe care am terminat-o în doua zile, în ciuda faptului că în viata reală, nici cea de familie nici cea “corporatistă” nu am avut mai mult timp decât de obicei.

Sunt uimit propriul meu răspuns emoțional. Nu bănuiam că mai sunt capabil de a simți atât de violent. Mi-am dorit să văd această piesă de teatru și nu pot vă spun suficient de apăsat că trebuie să o vedeți și voi, dar nu am bănuit că voi ieși din sală cu ochii în lacrimi. E ușor de înțeles de ce sunt uimit. Chiar simplul fapt că îmi e rușine acum când admit aceste lucruri spune cât de puțin mai sunt “în relație cu sentimentele mele” (iertați, vă rog, platitudinea expresiei).

Aveam nevoie să citesc Dragostea Nu Moare. Aveam nevoie să o aud pe Maitreyi povestind că viața ei a fost până la urmă frumoasă și liniștită. Chiar dacă restul cărții spune altceva, faptul că ea a scris aceste cuvinte îndulcește drama despărțirii așa cum a fost descrisă de Eliade. Dar a fost viața viata ei liniștită cu adevărat? Patru ani mai târziu după ce Mircea a fost gonit din casa ei, chiar și în ziua nunții ei, încă nu se putea opri din plâns. Citind cartea cred că înțeleg printre rânduri că tristețea de care nu a putut scăpa niciodată nu este neapărat din cauză că l-a pierdut pe Mircea cât din cauza tuturor celelalte lucruri pe care le-a pierdut. Maitreyi a crescut și s-a format spiritual în prezența și sub îndrumarea lui Rabindranath Tagore, mentorul ei, cel mai mare poet al Indiei și a lui Surendranath Dasgupta, tatăl ei, unul dintre cei mai mari filozofi ai Indiei. După întâmplările povestite de Eliade și-a luat licența și mai târziu a studiat artele dar poezia, filozofia și arta au lipsit mai apoi multa vreme din viața ei.

Mircea și Maitreyi nu s-au uitat niciodată unul pe altul și s-au revăzut pentru o scurtă clipă la 60 de ani, când ea l-a vizitat în Chicago, pentru a-și regăsi liniștea. Poate că și-a propus să meargă acolo ca să îl întrebe de ce nu a scris povestea lor așa cum a fost în realitate, sau să îl întrebe de ce nu i-a răspuns niciodată la scrisori, dar atunci când l-a reîntâlnit întrebarea ei s-a transformat într-una care sintetizează ceea ce ea și-a dorit o viata întreagă sa afle:

“Cine mai ești tu, Mircea? Cine suntem noi?“

Patruzeci de ani după povestea lor de iubire, ei mai sunt unul pentru altul doar amintirea unei experiențe atât de sacre încât nici unul nu a avut curajul de a gândi că le este permis să o trăiască din nou. El era atunci un savant de talie mondiala. Ea era o scriitoare recunoscuta. Dar optzeci de ani mai târziu, cartea lui Eliade este la fel de minunată ca în ziua în care a fost scrisă. Treizeci și sase de ani mai târziu, cartea lui Maitreyi, la fel. În sufletul celor care au descoperit aceste carți, ei sunt și astăzi ce au fost atunci, în 1930: doi tineri a căror iubire nu a avut voie să fie.

Un lucru din cartea ei mă frământă. Ea a scris acolo:

“Sub povara învățăturii, sufletul se înăsprește.“.

Nu am avut ințelepciunea să înțeleg singur acest lucru dar citindu-l am realizat cu oroare că este o precisă descriere a ceea ce se întâmplă cu mine.

Dar poate mai am o șansă. În timp ce scriu aceste rânduri de încheiere sper din adâncul inimii ca poate această piesă de teatru m-a salvat.

P.S.

Singurul website care spune cu adevărat ceva, chiar dacă puțin, despre viata lui Maitreyi este aceasta. Despre viata și opera lui Eliade, însă, veți găsi ușor multe informații.

I did not know you can see the rainbow in a whale’s blow.
The encounter was heart touching.

Here is a whale’s cub playing.

Adresa corecta pentru news reader este asta .

Adresa pentru bookmark, daca aveti obiceiul asta este asta .

Ideea e ca se adauga language=ro+en la url: http://faltiska.net/artblog/?language=ro+en
Folosind adresa asta, veti vedea toate articolele, in orice limba, fiecare articol cate o singura data.

Cheers.

De fapt nu a fost chiar online cât mai degraba telefonic. Am sunat la o operatoare care a confirmat că au produsul, că îl pot livra acasă și că pot să îl plătesc la livrare.
Total neașteptat, am aflat de la ea că pot să îl plătesc cu cardul la livrare. Probabil cu un terminal POS mobil. Techno-geek cum sunt, m-am lăsat încântat de idee.
Urma să îl primesc în maxim 3 zile lucrătoare.

Totul părea să meargă bine, cu o mică excepție. Am primit imediat un mail necerut cu newsletterul domo.ro, care se termina cu fraza “primiți acest mail pentru că v-ați abonat, nu e spam”.
M-am abonat? Zău? Când?
M-am abonat, am fost abonat de operatoare, ce mai conteaza…

A doua zi m-a sunat un vânzător de la un magazin domo.
- În legătură cu televizorul, pot să v-il aduc mâine?
- Absolut
- Plătiți cu cash?
Știu că e considerat tot cash dar știu și că, tehnic, sunt diferențe. Așa că accentuez:
- Nu, cu cardul!
- Aaaaa (cu o mare dezamăgire în voce). Atunci trebuie să vă sune o colegă de la carduri. Vă sună imediat.

Am așteptat degeaba în ziua aceea. Și la fel a trecut și a doua zi.
A treia zi am sunat la numărul de la care am fost sunat, pe care îl mai aveam în recent calls.
Am dat peste o colegă, probabil alta decât cea de la carduri. Nu știa absolut nimic despre comanda mea.
Se pare că nici nu o primise sau, dacă o primise, o pierduse.
Și-a cerut scuze, a căutat-o la domo.ro, magazinul online, a găsit-o și m-a asigurat că poate să mi-o aducă a doua zi.
Ceea ce făcea un total de 4 zile, nu 3 cum au promis. Ok, nu îl așteptam în picioare.

Dar numai ca să fiu eu sigur, am sunat la domo.ro și am vorbit cu o operatoare de la comenzi online.
I-am explicat de întârzieri și am rugat-o să verifice ce se întâmplă.
I-am explicat că voi plăti cash, ca să nu se mai întârzie din cauza cardului.

A doua zi sună un domn și începe abrupt:
- Bună ziua, Sunt de la LGC (sau așa ceva)
- De unde ?
După mai multe explicații, înțeleg în sfârșit că este despre televizor. Omul lucra la firma care desface televizoare LG prin rețeaua Domo.
- Vă deranjează dacă trec mâine, că e în depozit în capătul celălalt al orașului?
I-am explicat sumar că s-ar face 5 zile deși au promis că îl aduc în 3.
S-a repliat rapid și mi-a promis că îl aduce în după amiaza acelei zile.

Și a venit. Cu doar 1 zi întârziere, plătit cash nu cu cardul, primit de la LGC nu de la domo dar a venit.
Televizorul e superb. Merită toți banii. Spre deosebire de panasonicul avut până acum, este deosebit de user friendly.
Îl am deja de 2 săptămâni și aproape uitasem de micile șicane cretine ala comerț-electronic-românesc.

Până acum 2 zile, când un telefon mi-a adus aminte de ce spun că, în românia, și comerțul și comercianții, sincer, sug.

Era un foarte tânăr și vag fâstâcit băiat-de-la-domo.
- Ăăăă, bună ziua.
- Bună ziua.
- În legătură cu, ăăăă, televizorul, ăăă, LG-ul comandat online.
(am o problemă cu tensiunea, glumele astea nu îmi fac bine)
- Ce-i cu el ?!?!?!?
- Păi, mai e de actualitate, adică, ăăăă, îl mai vreți, ăă, că eu pot să vi-l aduc.
- Ăăăăăă …

Pe 13 sau pe 14 decembrie m-am hotărâsem să fac o comandă online la fungift.ro, un site de cadouri, pur românesc, prin coincidență tot din Constanța.
Am primit imediat un mail de răspuns “comanda dumneavoastră a fost primită și o veți primi pe data de …”, adică pe 18 decembrie, într-o marți.
Fiind cam aglomerat, marțea următoare am uitat complet de comandă, și am uitat și miercuri.

Joi am primit unul din cele mai bizare și mai enervante mailuri din toate timpurile.
Oricum nu sunt o persoană foarte calmă dar, în ultima vreme, se adună prea multe neplăceri, prea multe lucruri care merg prost.
Chiar dacă mici sau ignorabile prin natură, sunt multe și enervate. Nu e mare lucru dar constați, deodată, că nu mai ai răbdare cu prostia și incompetența.

Ca de pildă atunci când folosești un program de email și după ce trimiți unul, constați că nu îl ai în “sent items”.
Și crezi că nu l-ai trimis, că s-a întâmplat ceva, că l-ai pierdut. Dar imediat îți spune un coleg că de fapt nu se salvează în sent decât dacă bifezi o opțiune.
Nu e un capăt de țară dar ar fi trebuit să fie subânțeles, toate celelalte aplicații de mail o fac, ai fi crezut că nici nu se poate altfel.

Lucruri mărunte care se adună spre a-ți scoate peri albi.

Mail-ul primit joi de la fungift.ro e unul dintre ele. Fără nici un fel de explicație, spunea “comanda dumneavoastră a fost refuzată”.
Și, imediat dedesubt: “Pentru mai multe detalii sunați la …”. Mai multe detalii decât ce? Never mind.
Probabil nici o firmă care își permite să formuleze astfel o scrisoare cărtre clienți, mai ales când e vorba de o problemă care ar afecta relația cu ei, nu ar putea supraviețui într-o țară civilizată. Din păcate, în țara asta poate supraviețui. Nu m-aș mira să le meargă chiar bine, pentru că nu există decât 2 site-uri de cadouri online, iar celălalt, frankly, sucks.

Am sunat instantaneu să aflu ce se întâmplă, am fost pasat din operator în operator și am repetat întrebarea “vreau să știu cum vă permiteți să îmi refuzați comanda” în gol de câteva ori. Nu am aflat nimic, operatoarele se jurau că nu au primit comanda deloc și că o pot introduce din nou în sistem. De fapt o primiseră, pentru că, în timp ce vorbeam, au scos-o, cred, din lista de comenzi refuzate (?!?) și au dat-o din nou în lucru. Știu asta pentru că, imediat după ce am închis telefonul, am primit un nou mail.

Zicea “comanda dumneavoastră a fost refuzată”.

Dublu-refuzat de fungift, am fost foarte încântat, a doua zi, când m-au sunat cei de la okian.ro să îmi spună că au cărțile și mi le trimit.
Numai bine, îmi ajungeau de crăciun. Erau 5 cărți de Richard Dawkins deci făceau un foarte frumos auto-cadou.
Prin comparație cu fungifts, okian a câștigat automat un teanc de bonus points.

Din păcate, și okian tot în românia încearcă să facă afaceri. Și oricine intervine pe lanțul furnizor – client are dreptul, prin simplul fapt că este român, de a se pune contra.
Comanda de la okian nu a ajuns de crăciun. Nu a ajuns nici măcar în 2007.
În 2008 am sunat la ei să îi întreb dacă le mai au și să îi asigur că le mai vreau.
Se pare că cei de la poșta română, o poșta care își merită numele, mă căutaseră de 3 ori acasă și nu mă găsiseră.
Deci, era vina mea.
Poate.
Dar n-aș zice!
Ana are 7 luni, în fiecare funcking day stă cineva cu ea, acasă, 24 de ore din 24.
Sau poate poșta a venit de fiecare dată în timpul celor 20-30 de minute când iese la plimbare?
Cine știe.

Cert este că, impulsionat de cei de la okian, tipul-de-la-poștă, a mai făcut încă o încercare să mi le aducă, peste câteva zile.
M-a sunat în prealabil pe mobil dar nu l-am auzit. Am sunat 3-4 ore mai târziu înapoi:
- Cine ești și ce vrei? (glumesc, am fost mai amabil, nu mult dar mai amabil decât atât)
- Sunt tipul-de-la-poștă, am fost să vă duc azi un pachet dar nici azi nu era nimeni acasă, o să vin mâine.

Când i-am spus lucrurile pe care am simțit brusc nevoia să i le spun, nu am mai fost amabil. Deloc.

Cu toate astea, mi-a adus cărțile.
Zilele astea citesc una dintre ele, “Unweaving the rainbow”. Extraordinarul Richard Dawkins face să fi meritat așteptarea.

Oricât de bizar sună, astea nu sunt nimic în comparație cu experiența de acum câteva zile, când m-am hotărât să îmi cumpăr un televizor online, de la Domo.
Dar, despre asta vă voi povesti mâine.

Acum pot în sfârşit să spun că am terminat. Am un site la adresa http://faltiska.net/ de unde poţi să ajungi la jurnalul
de faţă, pe care îl ştiţi deja dar şi la galeria mea foto pe care vă invit să o vizitaţi la http://faltiska.net/photoalbum.

Acum, despre cum vă place sau nu, fie jurnalul sau tot site-ul, am mai încercat să fac un sondaj dar nu am avut mare success.
Au votat în sondajul acela doar 8 persoane. Sper sincer că am reuşit să fac ceva mai bun; chiar dacă nu am prea mult
feedback, majoritatea au votat că arată mai bine şi e mai practic.

Cert este că de acum mă voi concentra pe conţinut şi voi publica din nou în fiecare zi.
Sau măcar de fiecare dată când o să am ceva important de zis.

Întrebarea este ce este mai potrivit să public. Uitându-mă în urmă, cel mai citit şi comentat articol al meu este “Placiditatea consumatorului“. Este moderat agresiv, este caustic şi este despre lucruri de care le pasă multora.
Nu spun că nu mi-ar place să am mereu aşa lucruri de spus.
Totuşi, se pare că, în ultima vreme, mă concentrez mai mult pe subiecte mai strâns legate de artă.
Mi-ar place să public poezie, pictură, galerii virtuale sau orice alte articole care să promoveze arta.

Şi în acelaşi timp mi-ar place să nu îmi îndepărtez cititorii.
Credeţi că există vreo soluţie?

WordPress.com rulează sistemul de blogging open source worpress.org şi este foarte bun.
Este preconfigurat excelent şi oferă o mulţime de funcţionalităţi care merg fără bătaie de cap.
Nu vreau să mă plâng de lipsurile lui aşa că, mai bine, vă spun ce am în plus acum că m-am mutat la iFastnet.com

iFastnet.com, în schimb oferă hosting gratuit sau comercial de foarte bună calitate, cu PHP şi mySQL.
După multe căutări, am ales să îmi rulez propriul wordpress găzduit la ei, în versiunea de gratuită.
Ca să fie gratuit, trebuie să accept o casetă de reclamă în josul paginii.

Iată ce am obţinut după multe chinuri (de data asta trebuie să  îmi configurez totul singur )

• templată de design personalizată (o vedeţi deja)
• css personalizat (îl vedeţi deja)
• orice plugin (în afară de Akismet antispam, după care chiar îmi pare rău, sper că Spam Karma face faţă)
• pot să fac sondaje (de când aştept…)
• pot să folosesc google analytics (super tare)
• editor îmbunătăţit, integrare cu mai multe sisteme externe
• posibilitatea (măcar teoretică) de blog bilingv
• posibilitatea de a îmi ţine toate fişierele pe acelasşi site
• slideshow-uri mai faine (o să vedeţi)

Noul site poate fi accesat prin RSS, RSS2, ATOM. Apasați pe unul dintre link-uri pentru a vă abona.

Eu sunt încântat de rezultat.
Sunt curios să aflu părerea voastră. O să fac un mic sondaj, vă rog să răspundeţi şi,
dacă aveţi timp, să îmi spuneţi dacă aţi observat probleme sau aveţi sugestii.

Mulţumesc