Army

Mr. Dog

Când am scris despre Eddie Izzard, marturisesc, am pus cam la întâmplare câteva clipuri, din cele pe care le-am găsit pe youtube.

De data asta, pentru că știam exact ce vreau să vă arăt, am căutat peste tot până am găsit clipurile cu “girafa care vomită”, “te cerți cu tine însuți” și una dintre primele versiuni cu “Melvin, supereroul” mult mai bună, după părerea mea, decât cee pe care a ales-o în ultimele show-uri.

Pe de altă parte, ultimul lui spectacol, Spark Of Insanity, este superb căutați-l.

Jeff Dun-Haaam

Giraffe throwing up

Jeff Dunham W/ Peanut – More bloopers are a click away

Melvin the superhero

Jeff Dunham W/ Melvin The SuperGuy – More free videos are here

Retrospectivă, doar ca să vedeți cum s-a schimbat de-a lungul vremii.

Jeff Dunham W/ Walter – More amazing videos are a click away

Alte spectacole semnate Jeff Dunham: Whose A Dummy?, Arguing with myself.
Site-ul lui: http://www.jeffdunham.com/.

Eddie e o “apariţie” diferită, poate o să vă ia un timp să vă obişnuiţi.
Eddie se descrie pe sine ca pe un “bărbat lessbian” pentru că îi place să se îmbrace în haine de damă dar îi plac femeile.

Ne vedem mâine, mai am şi alţii pe listă

Apoi am văzut un film numit What The Blip Do We know şi am înţeles de unde vine această dependenţă.
Toate emoţiile primare determină eliberarea unor substanţe teribil de similare cu structura drogurilor.
Fiecare celulă a organismului nostru are receptori pe care îi poate folosi pentru alimentaţie, sau în care se potrivesc perfect moleculele acestor substaţe eliberate când plângem sau râdem sau suntem furioşi. Emoţiile au o corespondenţă organică directă. Emoţiile ne afectează şi metabolismul. Din această cauză sunt atât de puternice.

Reversul medaliei este că dacă receptorii sunt “astupaţi” cu molecule de râsu-plânsu, nu mai pot asimila substanţe vitale pentru supravieţuire. Dar cui îi pasă, măcar sunt vesel!
A, şi un alt revers al medaliei, receptorii se bătătoresc, se rodează, devine din ce în ce mai greu să capteze substanţele respective şi atunci vom avea nevoi de doze din ce în ce mai mari pentru a obţine acelaşi efect.
Vestea bună este că râsul e categoric cel mai puţin periculos “drog”.
Unii cercetători îl recomandă ca terapie pentru prelungirea vieţii.

Să mă întorc.

În afară de seriale de comedie, am descoperit de câţiva ani o formă încă şi mai pură de râs la pachet: stand-up comedy.
Am văzut o cantitate impresionantă de filme de la Comedy Central şi am descoperit că am câţiva comedieni favoriţi.

Iar săptămâna trecută, un coleg mi-a povestit despre unul dintre ei, Jeff Dunham.
Asta mi-a dat idea că, de fapt, cel puţin unora dintre voi le-ar place din când în când să mai vadă şi un film funny între două galerii de pictură pe acest blog.

Am să încep cu Lewis Black, pentru că a fot prima mea mare decoperire.
Lewis are un umor intelectual, presărat mereu cu mici angoase şi stări tensionale provocate de frustrarile lui isterice când este pus faţă în faţă cu prostia, lenea şi mitocănia. Iar frustrările lui Lewis Black “se aud”. Cred că asta e nota lui distinctivă, uită-te la clipurile de mai jos şi o să îl vedeţi periodic ridicând vocea de parcă se ceartă cu un cineva.
Discursul lui este în general socio-politic, are şi câteva schiţe despre religie şi evident, multe din experienţele personale.

Am observat un truc pe care îl folosesc mulţi, nu numai Lewis. Ca să poată fi amuzant, un subiect trebuie să fie mai întâi familiar publicului. Ca să înţelegi despre ce vorbesc, la extrem, imaginează-ţi că îţi spune cineva o glumă din IT sau din matematică. Unii ar putea râde, dar tu ai ridica probabil din umeri. Ca să maximizeze efecul unei glume, Lewis obişnuieşte să o prezinte şi să îi explice contextul la începutul schiţei şi să o folosească în context mai târziu poate chiar la final în funcţie de cât de bună este.

De pildă într-unul din show-urile lui spune la început că uneori ţi se întâmplă să auzi un lucru de neînţeles care apoi să te bântuie din nou şi din nou, nu îţi mai dă pace dar nici nu poţi să îl înţelegi. De pildă într-o zi stătea la o masă şi îşi lua micul dejun liniştit. Apoi ne explică pe scurt scena şi aflăm că în spatele lui stau doua tipe care discută ceva cu patos.
Deodată, una dintre ele zice “dacă nu era calul ăla, nu ajungeam eu la facultate”. Iar Lewis se dă peste cap să ne explice cât de puţin sens are chestia asta, în orice fel.

Iar apoi, continuă cu showul lui normal pentru încă 20 de minute şi ajunge la Clinton care e dat în judecată de Monica şi se apără la bară. Lewis este clar dezgustat de comportamentul presedintelui şi consideră că administraţia americană lasa mereu de dorit în privinţa eticii.

După ce face câteva miştouri de Clinton ajunge acolo unde acesta este întrebat în instanţă daca Monica i-a făcut sau nu vreo treabă orală. Iar Clinton răpunde senin depinde ce înţelegeţi prin “făcut” (traducerile sunt aproximative dar prind bine esenţa). Iar Lewis este complet dat peste cap şi se chinuie de zor să înţeleagă ce dumnezeu zice preşedintele, ce poate de fapt să însemne “făcut”. Dar oricum o întoarce, nu există nici o valenţă a cuvântului “făcut” care să însemne “nu, nu mi-a făcut”.
Şi totuşi, presedintele spune “depinde ce înţelegeţi voi prin făcut”.

Dar atunci, deodată, Lewis Black se linişteşte brusc şi înțelege: “dacă nu era calul ăla, nu ajungea el la facultate”

Vă las cu nişte filme cu Lewis Black de pe omniprezentul youtube.