În ultima vreme am din ce în ce mai des flash-back-uri din concedii. Poate nu dintr-un concediu anume, sunt doar mici descărcări electrice însoțite de un puternic sentiment de vacanță, de un gust mediteranean, de dor de pantaloni scurți și de rucsac și hartă împăturită greșit și de Fontainebleau și de castele și de istorie.

Nu sunt nostalgic din fire, sunt atât de puternic ancorat în real încât nu am timp prea des să mă pierd în imaginar.
În realul-ul vieții mele personale nu suprarealismul politico-social al țării în care din întâmplare trăiesc, așa că nu vă grăbiți să mă interpretați.
Viața mea se desfășoară acum mai mult în jurul gânguritei mele fete și în jurul acestui blog și al slujbei.
Și asta e cauza care mă îndepărtează puțin de pictură. Am găsit această fotografie cu iz de vacanță prin august și
am început să pictez chiar atunci. Abia azi am reușit să o termin, după mai mult de o lună. De fapt, pictura aceea
cu copacii roșii sub un cer tormentat a fost începută după asta și terminată înainte de ea.
Iar asta nu este, de fapt, nici acum terminată, mai sunt multe lucruri pe care le-aș fi făcut altfel dar această pictură este
o călătorie care trebuie să se termine.

“La Stella”, acril pe carton, 24×34 centimetri, Septembrie 2007, București

Uitandu-mă la ea îmi închipui o stradă cu dale mari de piatră tocită, o stradă îngustă, poate într-un oraș-cetate din sudul Croației.
Undeva în sud, acolo unde te obligă soarele să te ascunzi în spatele obloanelor grele de lemn între 12 și 4, că pare că adoarme orașul cu totul, deranjat doar rar de turiști rătăciți pentru care vacanța e prea scurtă ca să o petrecă dormind.

Sau poate de sau de insulele acelea din jurul Veneției, Murano sau Burano, acolo erau casele atât de vesel colorate.

Abia aștept. Oare la câți ani pot să merg cu Timea în concediu? Poate vara viitoare…

Am 34 ani, trăiesc în București (ceea ce e suficient uneori ca să îți taie orice pornire artistică , la naiba cu acest oraș jegos)
Cam asta este esența vieții mele cotidiene, încerc să mă izolez de pletora de oameni săraci, murdari și răi care mișună pe străzile capitalei.
Viața mea se desfășoară fie la birou, fie acasă, unde nimic din manelismul românului modern nu mă poate atinge.
Nu vă simtitți ofensați de acestă vorbă, voi ce citiți, dacă vă simțiti lezați, înseamnă că nu despre voi ziceam ce ziceam.
Cei despre care e vorba în propoziție, probabil nu citesc acest site.

Sunt programator; de 15 ani, lucrul la care mă pricep cel mai bine este computerul.
Absolvent de automatică, ce puteam să fac altceva?
Îmi doream foarte mult să fac și o facultate de litere, eram atunci sedus de gândul că aș putea fi poet.
Sunt prea leneș pentru o a doua facultate. Sau îmi place prea mult să fac ceva concret.
În comparație cu a învăța ceva steril și pretențios.
Drept care, am scris poezie cum încerc acum să pictez, fără o pregătire, fără o obligație.
Aș fi zis că tulburarea specifică adolescenței era motivul dar, iată, 11 ani mai târziu, am reînceput să scriu.
Cred că poezia este ceva ce mă definește.

Am început acest site pentru a avea un loc în care să îmi public versurile.
Mă fascinează libertatea de a îți face publice gândurile, de a le lăsa libere să fie descoperite de
oameni din cealaltă parte a lumii.

Despre obsesia mea de a face ceva concret, de a vedea lucruri ieșind din mâinile mele
Probabil am moștenit-o de la tatăl meu care, fără pretenția că ar face artă, era foarte îndemânatic.
Ăsta e motivul pentru care mă pricep acum să repar sau să meșteresc cam orice prin casă.
Îi plăcea să sculpteze. Am încercat și eu de curând dar nu e chiar lucrul la care să mă pricep cel mai bine.

Dacă mă întâlneați acum 3 ani, ați fi fost uimiți. Nici nu vorbeam despre aceea că am scris vreodată pozie.
Eram tipul corporatist, muncind 10 ore pe zi, încântat de salariu și avid să avansez,
să fiu recunoscut pentru skillurile mele computerești.
Lucram în cea mai mare firmă de computere din RO și eram apreciat și împins înainte.
Product Manager era jobul meu, și eram mândru.

Din păcate, aceea firmă era bolnavă pe dinăuntru.
Am strâns din dinți și am închis ochii la problemele din jurul nostru, așteptând să se schimbe.
Credeam că o să evolueze impreună cu noi. Nu s-a întâmplat așa ceva și, cu timpul, nu am mai putut suporta.
Le-am povestit tot ce mi se părea degradant în felul în care își conduceau afacerea și am plecat.
Am lăsat în urmă 4 ani de amintiri, colegi pe care și acum îi consider cei mai buni
specialiști în computere pe care i-am cunoscut și multe regrete.
Mulți colegi au plecat și ei, de fapt ceea ce mă face să regret mai puțin.

Am stat atunci acasă câteva luni, încercând să îmi găsesc altceva de lucru.
Disponibilul brusc și masiv de timp liber a fost un șoc.
Atunci mi-a trecut prin minte pentru prima oară că aș putea să pictez.
Am încercat doar în joacă. Nu îmi plăcea ce produceam, mai mult de jumătate
din “picturile” începute vreodată au sfârșit la gunoi.
Am descoperit pastelurile și m-a cucerit disponibilitatea lor imediată, faptul că nu trebuia să amestec culorile.
Și mai ales faptul că aveam control, că puteam să pictez cu degetele, să simt hârtia.

Nu pot să zic că sunt mândru de picturile mele dar sunt cu siguranță mândru de mine.
Sunt totuși un programator, faptul că îmi fac timp pentru poezie, că țin un jurnal electronic care se
transformă încet într-o revistă de artă și mai ales faptul că nu am renunțat la a picta mă fac să fiu mândru.

Acum lucrez într-o firmă și mai mare de software dar, în mod bizar, nu m-am reîntors la viața corporatistă.
Dimpotrivă, mediul de acolo, felul de a fi al oamenilor și mai ales a șefilor mei, îmi permite să fiu ceea ce sunt de fapt.
O combinație de precizie și emoție. Un poet asaltat de numere întregi, un pictor pierdut în semantica limbajului Java.
Sau un programator murdar de pastel pe sub unghii.

Îmi place ce sunt. Frustrarea unai picturi care pe hârtie este de multe ori mai urâtă decât în
mintea mea se balansează cu bucuria de a scrie cod.
Pentru că asta este ceea ce fac cel mai bine. Se pare că sunt un prgramator foarte bun.
Sunt din nou apreciat și de data asta nu mai e nevoie să fac compromisuri pentru asta.

Sunt conștient că mai am mult de învățat ca să pot fi numit pictor.
Sau ca să pot fi numit poet. Cochetez uneori cu idea de a scrie proză.
Nu știu dacă am capacitatea de a deveni mai bun.

Sper totuși că azi, sunt puțin mai bun decât ieri.

Nu că aş avea eu aşa un rafinament dar măcar îmi dă voie să îmi repar greşelile.

Iată primul meu tablou în acrilic. Sper că vă place.