Am 34 ani, trăiesc în București (ceea ce e suficient uneori ca să îți taie orice pornire artistică , la naiba cu acest oraș jegos)
Cam asta este esența vieții mele cotidiene, încerc să mă izolez de pletora de oameni săraci, murdari și răi care mișună pe străzile capitalei.
Viața mea se desfășoară fie la birou, fie acasă, unde nimic din manelismul românului modern nu mă poate atinge.
Nu vă simtitți ofensați de acestă vorbă, voi ce citiți, dacă vă simțiti lezați, înseamnă că nu despre voi ziceam ce ziceam.
Cei despre care e vorba în propoziție, probabil nu citesc acest site.

Sunt programator; de 15 ani, lucrul la care mă pricep cel mai bine este computerul.
Absolvent de automatică, ce puteam să fac altceva?
Îmi doream foarte mult să fac și o facultate de litere, eram atunci sedus de gândul că aș putea fi poet.
Sunt prea leneș pentru o a doua facultate. Sau îmi place prea mult să fac ceva concret.
În comparație cu a învăța ceva steril și pretențios.
Drept care, am scris poezie cum încerc acum să pictez, fără o pregătire, fără o obligație.
Aș fi zis că tulburarea specifică adolescenței era motivul dar, iată, 11 ani mai târziu, am reînceput să scriu.
Cred că poezia este ceva ce mă definește.

Am început acest site pentru a avea un loc în care să îmi public versurile.
Mă fascinează libertatea de a îți face publice gândurile, de a le lăsa libere să fie descoperite de
oameni din cealaltă parte a lumii.

Despre obsesia mea de a face ceva concret, de a vedea lucruri ieșind din mâinile mele
Probabil am moștenit-o de la tatăl meu care, fără pretenția că ar face artă, era foarte îndemânatic.
Ăsta e motivul pentru care mă pricep acum să repar sau să meșteresc cam orice prin casă.
Îi plăcea să sculpteze. Am încercat și eu de curând dar nu e chiar lucrul la care să mă pricep cel mai bine.

Dacă mă întâlneați acum 3 ani, ați fi fost uimiți. Nici nu vorbeam despre aceea că am scris vreodată pozie.
Eram tipul corporatist, muncind 10 ore pe zi, încântat de salariu și avid să avansez,
să fiu recunoscut pentru skillurile mele computerești.
Lucram în cea mai mare firmă de computere din RO și eram apreciat și împins înainte.
Product Manager era jobul meu, și eram mândru.

Din păcate, aceea firmă era bolnavă pe dinăuntru.
Am strâns din dinți și am închis ochii la problemele din jurul nostru, așteptând să se schimbe.
Credeam că o să evolueze impreună cu noi. Nu s-a întâmplat așa ceva și, cu timpul, nu am mai putut suporta.
Le-am povestit tot ce mi se părea degradant în felul în care își conduceau afacerea și am plecat.
Am lăsat în urmă 4 ani de amintiri, colegi pe care și acum îi consider cei mai buni
specialiști în computere pe care i-am cunoscut și multe regrete.
Mulți colegi au plecat și ei, de fapt ceea ce mă face să regret mai puțin.

Am stat atunci acasă câteva luni, încercând să îmi găsesc altceva de lucru.
Disponibilul brusc și masiv de timp liber a fost un șoc.
Atunci mi-a trecut prin minte pentru prima oară că aș putea să pictez.
Am încercat doar în joacă. Nu îmi plăcea ce produceam, mai mult de jumătate
din “picturile” începute vreodată au sfârșit la gunoi.
Am descoperit pastelurile și m-a cucerit disponibilitatea lor imediată, faptul că nu trebuia să amestec culorile.
Și mai ales faptul că aveam control, că puteam să pictez cu degetele, să simt hârtia.

Nu pot să zic că sunt mândru de picturile mele dar sunt cu siguranță mândru de mine.
Sunt totuși un programator, faptul că îmi fac timp pentru poezie, că țin un jurnal electronic care se
transformă încet într-o revistă de artă și mai ales faptul că nu am renunțat la a picta mă fac să fiu mândru.

Acum lucrez într-o firmă și mai mare de software dar, în mod bizar, nu m-am reîntors la viața corporatistă.
Dimpotrivă, mediul de acolo, felul de a fi al oamenilor și mai ales a șefilor mei, îmi permite să fiu ceea ce sunt de fapt.
O combinație de precizie și emoție. Un poet asaltat de numere întregi, un pictor pierdut în semantica limbajului Java.
Sau un programator murdar de pastel pe sub unghii.

Îmi place ce sunt. Frustrarea unai picturi care pe hârtie este de multe ori mai urâtă decât în
mintea mea se balansează cu bucuria de a scrie cod.
Pentru că asta este ceea ce fac cel mai bine. Se pare că sunt un prgramator foarte bun.
Sunt din nou apreciat și de data asta nu mai e nevoie să fac compromisuri pentru asta.

Sunt conștient că mai am mult de învățat ca să pot fi numit pictor.
Sau ca să pot fi numit poet. Cochetez uneori cu idea de a scrie proză.
Nu știu dacă am capacitatea de a deveni mai bun.

Sper totuși că azi, sunt puțin mai bun decât ieri.

Pentru cei ce accesează site-ul prin feeds, si aici:

Ana

2 iulie 2007

Mai e puţin, atât de puţin
Şi se va înaripa,
Îşi va afla zborul,
Îşi va afla cântecul,
Îşi va despleti viaţa de a ta.
Mai e puţin
Şi cântecul său
Ne va preschimba,
Ne va deschide porţi.
Vor fi negri ochii ei,
Vor fi verzi?
În spate ni se-nchide anotimpul
Unei ancestrale trageri la sorţi.

Ana Timea Faltiska, mâine, 3 iulie 2007, ora 11.
Revenim cu ştiri.

Cred că singurul lucru care m-a împiedicat să o fac în această seacă perioadă, este faptul că nu îmi îngăduiam cele câteva ore de linişte, de decuplare din realitatea imediată, cât să pot să îmi ascult netulburat vocea interioară.

Îmi aduc aminte cum scriam, trebuia să mă izolez virtual şi să mă aplec asupra hârtiei cu toată concentrarea de care eram în stare.
Îmi aduc aminte că închideam ochii şi încercam să descriu în cuvinte fiecare imagine ce-mi trecea între pupilă şi pleoapă, oricât de nefirească. Cu atât mai bine cu cât era mai nefirească.
Şi apoi, după ce le puneam pe hârtie, treceam din nou şi din nou peste ele, încercând să îndepărtez ridicolul ce mustea în fiecare cuvânt nefardat ce-mi ieşea din vârful creionului.

Dar apoi am devenit prea ocupat cu lucrurile pământeşti pe care trebuia să le fac pentru carnea mea.
Prea ocupat cu lucrurile frumoase create de alţii de care aveam nevoie pentru sufletul sau creierul meu.
Prea ocupat să consum, în sensul acela pe care îl ştiţi cu toţii, din expresia “societatea de consum”.

Prea ocupat să mă simt bine.
Ca să scriu poezie, îmi aduc aminte, aveam nevoie să nu îmi fie bine, să mă ardă pe dinlăuntru gândurile, ca să simt nevoia să le dau afară.

Nu îmi pare rău după aceşti ani.
Dar, totuşi, abia acum mă loveşte în moalele capului un gând:

Fiecare moment pe care l-ai petrecut bucurându-te de ce au creat alţii, este un moment în care tu nu ai creat nimic.