A început destul de inofensiv, cu ritualul lepădării de satană care nu incetează să mă distreze, cu preaslăvirea domnului, cu vagi încercări de inoculare a fricii de dumnezeu, benigne de altfel, copilul fiind prea mic să le înțeleagă și alte idiosincrazii fie moștenite din timpuri prea vechi ca să mai știi ce înseamnă, fie inventate de prea curănd ca să își fi dobândit o semnificație. Una peste alta, o întâmplare ignorabilă, de-a lungul căreia am reușit să nu mă plictisesc făcând o mulțime de poze.

De pildă cu decorațiunile bisericii care strălucea de un prost gust metalizat de sus până jos:

Se pare că reprezentanții autonumiți ai lui dumnezeu pe pământ au o înclinație spre opulență dar nu au mereu mijloacele să o atingă fără compromisuri.
Nu-i nimic, nu eram acolo în căutare de artă.

Cam aici s-a terminat idilismul creștin. Timeei îi place băița, poate nu chiar cu apă rece, fie ea și sfințită, dar îi place. Ce nu îi place ei este îmbrăcatul de după baie.
Cam cum țipă în fiecare seară după baie, cam așa a început să plângă și acum. Marea diferență este că acum nu am avut voie să o liniștim, sau măcar să o îmbrăcăm.
Preotul la botez e un om cu un program. Nu se poate abate, nu se poate opri. Și nu se lasă impresionat.

Oricât de mult a plâns domnișoara, se pare că preoții sunt obișnuiți și căliți. Tot ce au făcut a fost să ridice vocea ca să acopere urletele, în timp ce continuau să dea indicații despre cum să se desfășoare ritualul mai departe. Din păcate scenariul presupunea să continuăm cu copilul dezbrăcat și asta nu a fost de ajutor, prosopul în care au învelit-o îi aducea mai tot atâta disconfort câtă căldură.
Eu unul am ieșit în curte în speranța că nu o să mai aud țipetele copilului și iliterațiile preotului. Din păcate bisericile sunt într-adevăr create spre a amplifica vocea.
Slujba și plânsul au continuat pentru destul de multă vreme. Mai mult decât am putut să rezist. Și a continuat și după ce am intrat înapoi, pentru că, bizar, nimeni nu avea curaj să devieze de la indicațiile preotului. Se pare că ritualul ortodox presupune că nașa ține copilul, nu mama, nu tata.

Într-un alt eveniment traumatizant, asemănător cu acesta de față, acum 4 luni, la spitalul municipal unde o soră cu inteligența minimalistă profita de poziția ei dictatorială din cadrul programului Unicef de alăptare la sân, printre înjurături nerostite și țipete de copil flămînd, am învățat 3 “poziții de liniștit copilul”. Multe din lucrurile învățate acolo ne-au fost de ajutor. Nu toate. De pildă s-a dovedit că una din cele trei poziții este într-adevăr eficientă pentru acestă combinație de tată-copil.

Am continuat să folosim poziția asta și cred că a fost singura care a reușit să îi aline colicile.
O folosim și acum când, rar ce-i drept, plânge mai serios.
Cu toate astea, se pare că mama ei nu avea inima să deranjeze frumusețe de ritual iar nășica nu știa secretul.
Iar copilul plângea deja isteric.
Minunea de program artistic a continuat chiar și după ce am reușit să o liniștesc eu.

Imaginați-vă scena, când am intervenit să o iau în brațe era ca și cum actorul principal a dispărut brusc, actorii de suport rămânând fără obiectul muncii. Iar regizorul, omul cu un plan, știa că urmează turul bisericii și nu părea să vrea să renunțe.

Și-au făcut turul, Ana a mai tras un plâns, lumea a început să se foiască nervos și evenimentul s-a sfârșit cu pupături încrucișate.
Ana a adormit în secunda în care am intrar în mașină. Nu am mai văzut așa un somn, letargic cred că e cuvântul, nu am reușit să o fac nici măcar să îi tresară un mușchi, oricît de mult am foit-o în timp ce încercam să îmi pun centura de siguranță sau să îmi găsesc locul, nici măcar cât am vorbit cu voce tare, 4 adulți euforici de bucurie că s-a terminat.

Acasă, în schimb, s-a trezit destul de repede și neașteptat de veselă.

Una peste alta, a fost, probabil, o experiență traumatizantă mai mult pentru mine decât pentru ea.

O experiență pe care sunt sigur că se vor grăbi să o încerce milioane de oameni mulți ani de acum înainte; până când creștismul ca mod de manifestare a fricii ancestrale a omului față de necunoscut va fi înlocuit cu altceva.

Eu nu voi apuca timpurile acelea. Poate nici Timea.
Teama că dumnezeu există și că nu îi ești în grații decât acceptând aceste ritualuri străvechi oricât de goale ar fi de semnificații, această teamă stupidă, va continua să fie trimisă din generație în generație. Nu sunt pesimist dar știu că nimeni nu are curajul să rupă acest lanț.

Poate copilul meu ar vrea să fie creștin. Poate copilul meu ar fi vrut să fie budist, sau musulman.
Sau poate copilul meu ar fi fost să fie ateu.
Poate ca și mine va gândi că dumnezeu nu există sau chiar dacă există, preoții nu sunt reprezentanții lui pe pămînt.

Poate ar fi vrut să nu își boteze copilul la rândul lui.
Cum va avea el curajul să o facă dacă eu nu am avut acest curaj?

Cum va avea curajul să o facă dacă toți cei din jur se vor grăbi să îl sau să o judece așa cum, ei bine, …
Cum îl vor judeca?
Exact așa cum mă judecați voi. acum, pe mine.
Asta este bine sau este rău?

P.S. 7 ore mai târziu, în timp ce încerc să scriu aceste rânduri, Timea strănută de zor. O fi răcit.
Dar măcar acum îl are pe domnul.