Dezlegarea la cântec
Mort, murind | Amprenta | Tu, poate | Zbor | Delir
Femeii | Polimorfism | Imagini | Noapte | Cântecul
În cautarea unui raspuns | Dinspre cer | Nici chiar cântec nu i-as cere
Spirala corectata | Ura înfrânata | Naluciri | Prea mult
Cobai | Efemer | Castelele disperarii | Univers paralel
Gândesc | Graf | Pietre muzicale
“Tot ceea ce nu întelegeti voi
este ruda cu mine.
Îmi vine sa plâng de rusine
pentru cel care ma asculta
Daca mori, cel putin,
lasa-ma singur…”
Stanescu
22 ianuarie ’95
Nimic dupa tine nu se mai petrece
Decât pisoii ramasi cu privirea neînceputa
Si ora atârnata între arcuri, sumbra
Mult dupa noua si mult înainte de zece.
Sunt blânzii, rasfatatii oameni
Doi câte doi stramutati în penumbra.
Nimic înapoia ta nu se mai întâmpla
E o seara cazuta mereu si public
Catre moalele ochiului meu,
Flori înfipte ritualic în tâmpla,
O regasire a unor vremi trecute
Si o aruncare din ceruri a pedepsitului zeu.
14 aprilie ’91
Sunt
Sunt dus
Alergu-mi spre apus
Ciudatul cânt
Ce-mi sunt
Ascuns în trupu-mi ca un sfânt
Mimat într-o icoana
Tu, poate
Dar despre cum,
Despre cum taceai când te-ntrebam
“De ce?”
Nu, asta nu vrei sa-ti aduci aminte.
Esti, si e bine ca esti,
Asa aproape de pacat
Asa aproape umarul tau
Patat
De stigmat,
Iarba, castelul
Si cerul
Albastru ca cerul!
Si liniste când taci,
Numai atunci când taci,
Diavol când te uiti la soare
Printre degete
Si pasare când te uiti spre,
Când te uiti, zic, spre vânturi.
Ba eu cred ca esti diavol,
Sigur ca da, crinul!
Esti diavol,
Iarta-ma!
Uita-ma, iarta-ma!
Zbor
Un zbor în linii frânte
Ca de fluture alb
Beat de primavara
Asa arata dragostea mea,
Beat de tine.
O pata rosie
De soare filtrat printre pleoape
Asa arata dragostea noastra,
Pe care numai împreuna
Am reusit sa o-necam
Într-o balta de sânge
Acrisor
Cu iz de sentiment strivit.
Un zbor de fluture beat
Asa arata drumul meu
De parca dragostea
Corodeaza selectiv
Numai centrii echilibrului.
Delir
Iata, pasesc singur
“Nu, n-ai voie acolo!”
Nu mi-e frica…
Tu luminezi asa?
Da-te mai încolo,
Eu nu sunt pasare
Nici tu cerul cu soarele.
“Mergem întâi sa ne spalam pe mânute?”
Hei, mi-aduc aminte,
Frigul, fumul…
Merg singur, sigur ca da, urme de pasi
Pe zapada untoasa.
“Vino la mama, vino, vino!”
Zapada vine de pe luna.
“Nu!”
Ba da. zapada lumineaza
Luna lumineaza si ea!
“Sa-ti cânte mama un cântecel?”
Urme de zâna pe zapada…
Ziua zânele stau ascunse,
Nu?
“Sa-ti spuna mama o poveste?”
Mama, daaa?
“Ce-i mamica, sa-i cânte mama un cântecel?”
Nu, mama, daa?
“Sa-ti spuna mama o poveste?”
Da!
Formele albe intra în casa
Cântând
Prin pacura geamului.
Nu sunt eu pasarea,
Ti-a intrat fum în ochi
De-aia plângi.
“A fost o data ca niciodata
Ocasuta
În care traia o zâna
Iar zâna era îndragostita
De o pasarica…”
Femeii
Toate astea ar putea sa fie
Ale tale.
Ti-as împleti o salba
De cuvinte pîrguite.
Buzele tale ca un mar varatec…
Sa-ti fac carare din gândurile mele,
Neteda
Si rosu din negru
Si lin din nelin
Iar din nefiire râset salbatec.
Stai-mi la marginea fiintei,
Unde se termina lumea,
Mi-e strâmt aici,
Primeste-ma!
27 ianuarie 95
Vei da seama de aceasta
Mi-a spus si s-a întors spre el însusi.
Vei fi iertat, mi-a zâmbit
Mult prea frumoasa ta fata.
Vei ploaie, vei vânt
Vei dor, durere,
Zice-mi calul în nelimba lui.
Eu am sa ploaie, am sa dor, am sa vânt
Calule, mândro si raule
Sâmbure sarpe si lespede,
Si-am sa iepure!
1998
Care romane, cavalerii cruciati,
Caii speriati
De multe morti marunte,
Noi ne iubim, nu mai intrati în amanunte.
În pânza de paianjen din petale
Albe si goale
Ce o numeam râzând ninsoare,
Imaginile tale printre romane care.
Trecând, te voi iubi, ma vei iubi?
De am muri
Mai înainte ca iubirea noastra sa se stinga
Si a-ncepe florile pustii sa ninga!
februarie 95
Trece o fata pe strada
Pomii înfloresc în pasul ei
O femeie o priveste si zice
“Am fost ca tine!”
“As fi putut sa te iubesc!”
Zice un barbat
Si un întunecat se stralumineaza.
“Mirosi a pâine calda”
Spune un caine.
O omida îsi opreste ondularea
Devenind brusc fluture.
Trece o fata pe strada,
Râzând
Si ceilalti capata mersul ei,
Si ceilalti capata râsul ei.
Se aude muzica,
Sau, poate nu se aude!
Noapte
Ciudat arata aceste oase palide!
Oase si agrise strânse-ntr-o batista!
El are o boccea pe umar
Si el
Este în aceasta pustie casa,
Pe când pare ca alearga
Pe un drum
De padure.
El poate sta în casa aceasta prafoasa
Si doar viseaza ca alearga împiedicat,
Numai ca
Nici casa nu mai este pustie.
Iata, batrânul din spatele
Pânzei de paianjen
Se apropie de el,
De undeva se aude un scâncet.
De aici !
Un copil jucându-se cu o agrisa
Verde.
Chiar verde, în bezna casei, o doamne,
Sa n-o înghita!
Ciudat cum mai seamana
Cu el când avea doar patru luni!
Batrânul
Îl ridica în brate,
Nu mai scânceste.
Dar batrânul seamana cu el!
Deci asa va arata
La 80 de ani…
Pâna si adolescentul din capul mesei
Seamana cu el! Nu!
Deci, iata-l alergând pe drumul acela
Din padure.
Acolo, în casa aceea, toti aveau chipul lui.
Da, cum de nu se gândise,
Erau doar mastile lui
Caci, îsi aminteste, nici nu aveau trupuri,
Doar mastile lui!
Fugi, o doamne, fugiti,
Picioarele lui, atât de departe,
Nu îl mai aud.
Fugiti!
El probabil viseaaza
Sau poate înebunise,
Dar picioarele lui, atât de jos…
Sa nu cada!
Sa nu cada acolo jos, lânga ele!
7 martie 95
-De ce a facut asta?
-Cum de ce?
Pentru ca este om bun, am raspuns,
Suficient raspuns pentru asa o întrebare.
-Dar, înainte de a te
Dizolva în bezna,
Ce înseamna om bun?
-Cum ce înseamna?
La întrebarea asta, cauta-ti singur raspuns!
Si iata-ma în cautarea unui raspuns.
Pe un stâlp, un afis ma avertizeaza
PADUREA ADORMITA.
Poate e doar parerea mea
Însa padurea pare sa se fi
Trezit, ceea ce aduce a
Sfârsitul povestii.
Iarasi am ajuns prea târziu!
Mai jos, în câmpie,
Oameni dansând. Iata, zic,
Niste oameni care mai au
Puterea
De a dansa.
Ce impresionant sa dansezi
Fara urma de muzica.
Un alt afis îmi spune
ANGAJAM LAUTARI.
Deci nici aici!
O fântâna în mijlocul
Pustiului,
În sfârsit, gândesc,
O fapta buna,
Doar de dragul faptelor bune,
Câta daruire dezinteresata.
Dar argumentul vostru sta
În picioare,
Pe acolo trece un drum
Iar pe drum, oameni.
Unde sa caut?
Sau nici întrebarea asta
Nu merita un raspuns?
Am încercat si în gradinile raiului,
TEMPORAR SISTATE DE LA VIZITE.
10 martie 95
Într-adevar, se amortizeaza stelele
Cazatoare în cerul pufos,
Ce bine ca starea lui fluida
Nu îi permite cratere.
(Aud totusi despre gauri
În stratul de ozon. Straniu!)
Doar ale sale sunt
Culorile, tremurândele culori
Culorile ude.
Lucru de altfel cunoscut
Firilor romantice
Si celor asa numiti
“Cu capul în nori”,
Insulta doar dintr-un
Anume punct de vedere,
data fiind Invidia generala
Asupra zburatoarelor
Si puzderia de pasari masluite
Din metal dur.
Periodic se resimte
Dupa socul surd
Al caderii frimiturilor de stele
Dar ale sale ramân culorile.
28 martie 95
Merg într-o directie, cineva
Mi-o arata cu mâna,
Altul ma supravegheaza,
Unul pe-o coasta,
Altul pe alta,
Necesari, asemanatori,
Reflectati, alburii.
“Nu-i nimic”, mi-am zis,
asa le e felul.
Mergeam undeva însa
Mergeam în spirala,
Usor deformata, adervarat,
Usor convergenta
Dar spirala.
“E firesc”, cred cei ce
Stiu ca reactia negativa
Corecteaza, stabilizeaza.
“Feriti-va”, e o conspiratie
Menita sa va faca dependenti
De reactia negativa.
E firesc pentru ei
Cei care au o frumoasa
Culoare verde si stau
Atârnati cu capul în jos,
Probabil râzând.
N-am înteles de ce sa râda
Cineva atât de verde.
Mergeam pe câmp.
Paie moarte pe câmp
Ca dunele putrezite.
Mi-era rau ca raul de mare,
Câmpul era
Un câmp ca toate celelalte.
Tot n-am înteles de ce râdeau.
Nici chiar cântec nu i-as cere
23 martie ’95
Improriu acest pronume EL, de fapt
Un creier cufundat intr-o maree suprarealista
De ideatice anomalii, dar el
Sta-n mijlocul mareei.
Curge valul, sarpe lenes.
El sta sprijinit pe coate si-un genunchi,
Celalalt înfipt în chip de radacina.
Jos înfipt, în piatra rece..
De aceea înfloreste rar, el înfloreste foarte rar,
De aceea cred ca, din partea sa,
Iubire si chiar mai putin iertare s-ar
Putea pretinde si nici floare.
Si nici cântec nu i-as cere..
31 martie 95
De 13 ori ura mocnita
Acum izbucnind în cuvânt,
Da, în cuvânt,
Retezându-si posibilitatile,
Înghesuita în cuvânt.
Pentru ca mi se permite numai cântec
Si nu lupta,
Maxim fluier si nu bâta.
Si asta-mi tine loc de dragoste.
Si de bucurie,
Veselie si mila,
Care îi e rostul?
De ce sa ma dezlegi la cântec?
Dezleaga-ma la lupta!
2 mai 95
Astazi am crezut ca te zaresc
În mijlocul scuarului
Cufundându-ti palmele
În fântâna.
Mi s-a parut ca îti stralucesc
Stropii de apa în par,
Am pornit alergând
Sa te cuprind în brate
Ca mai demult.
În micuta piata în care mereu te vedeam
Fântâna noastra înca îsi mai risipeste
Perdeaua de racoare împotriva vântului.
Astazi, o raza de soare
A modelat în cristalul aerului ud
O forma alba
Ce mi s-a parut ca esti tu.
În squarul de piatra straveche
În fiecare casa se-nchideau ferestrele
Sub arsita soarelui.
Nici o fereastra n-a mai ramas deschisa,
Ca mai demult
Nici o usa n-a mai ramas deschisa,
Ca mai demult.
Din spatele perdelelor grele
Ma fixau o suta de ochi,
Am pornit alergând,
Crezând ca pot sa scap de acolo,
Peste câmp, spre mare.
Mi s-a parut ca numai asa pot scapa,
Cufundându-ma în mare.
În fiecare zi, mi se pare ca te zaresc
Rotindu-ti palmele în soare
Soarele uscându-ti apa pe piele.
Am crezut ca pot scapa alegând.
În fiecare zi fug, de spaima,
Niciodata nu reusesc sa ma departez.
3 martie 95
Fals paradis al durerilor noastre, secunda,
Secunda îngurgitata de minut,
Minutul mâncat de ora,
Ora plesnind umflata undeva
Înlauntrul stapânului cu arcuri si limbi
Al tuturor orelor, într-o
Implozie inversa, generatoare
De minuscule gauri,
Cum sa le spun altfel daca nu albe,
Ca un fel de prapastii cu ciutura,
Ultim loc al peregrinarilor mele
În cautarea zeului ascuns.
Fals paradis al durerilor noastre,
Nepotrivit ca un zmeu încalecat
De doua ierbivore senine,
Lansat în slalom printre nori marunti.
Fals eden populat cu oameni-conducta,
Cu stele plutind în fata portii,
Cu zeul ancient îmbracat într-o aripa de fluture,
Chemându-ma.
Mi-e scârba.
6 mai ’95
Au început sa ma masoare
Pe dinauntru si pe dinafara,
Mi-au zis, uitându-se în ochii mei,
Nimic, nimic nu ti se va întâmpla,
Ba chiar gândeste-te cât de folositor
Vei fi omenirii, si ce mândrie, mi-au zis
Ce mândrie!
Pareau sinceri ei,
M-au încadrat între sonde
Si electrozi.
Iata, ziceau ei, doua mii de ani de tehnologie,
Erau mândrii de aparatelele lor
De numarat atomi
Si încercau sa-mi explice,
nu întelegeam, ca universul
Microscopic e mai complex
Decât miliardele de galaxii
Pe care tot cu masinile lor
Le-au descoperit.
Nu întelegeam.
Si am stat rabdator
Iar ei cu ochii pironiti
În cadranele lor luminoase,
Într-un târziu,
Mi-au marturisit rusinati
Ca înca nu sunt capabili
Sa construiasca un om.
Ne aflam la zero
absolut, nu mai exista
altceva decât materie
inerta, organizata
în cele mai complexe
structuri. Dar, despre ele,
nu stim nimic
pentru ca nimic
nu mai poate transporta
informatie. Daca punem
pe un grafic complexitatea
structurala în
functie de temperatura,
aflam un lucru ciudat.
La început, la temperaturi
de 10
era omogen si izotrop.
Structuri încep sa apara
pe masura ce universul
se raceste. Viata apare
abia la temperaturi de
10
De la început, au trecut
15 miliarde de ani.
Ne aflam în preajma
lui zero absolut.
Viata a disparut.
Lucrurile, mai toate, au colturi,
Din ce în ce mai des chiar,
Întâmplarile au forma,
Paradoxal pentru cei
Ce nu-si transformasera
Caldura în miscare, înca,
Dar, pentru noi, cei dinlauntrul
Lui zero absolut,
E simplu.
Din ce în ce mai des
Întâmplarile menite sa
Ne inunde existenta,
Îngheata înainte de a exploda.
De fapt nu mai avem o existenta
De fapt nimic nu mai e-n stare
De a exploda,
De fapt e totul
Întepenit în forma.
Imposibila situatie.
Unde e lumina de alta data?
20 iunie ’95
Era una din dupa amiezile mele
Cu pesti sticlosi asistând la nasterea nui sunet.
Când masinaria din perete care-mi
Masoara irosirea batu orele
Trei, se nascu.
Era unul din stramosii
Literelor, dansând undeva în prapastia
Dintre cuvânt si raget.
Una din dupa amiezile mele
În care îmi înabus un strigat
Cu fiecare drum care trece prin mine
(ura mai degraba decât durere).
Si blestematul de orologiu care ma
Sincronizeaza cu ritmulrile
Discursurilor vegetale,
Cu logosul ramurii înfrunzite,
Cu melosul petalei,
Cu eopsul monotoniei iarba-floare-iarba.
Într-una din dupa amiezile acestea
Singura bariera împotriva utilului
Ramâne explozia simultana si uimitoare
A clorofilei printre nervurile fiecarei
Ideograme, printre literele sfârtecate,
Într-o revolutie estetica a viului,
Exclusiv datorata colaborarii tuturor
Speciilor de plante.
Atunci, între ticaitul masacrând
Structura cristalina a pacii mele interne
Si palpitatia aripilor pescarusilor,
un fel de animale dependente de zbor,
Ma-ntind în prelungirea caderii
Verdelui din coroana lânga radacina
Si ma las prada rautatii culorilor.
Transgresând lent n-dimensiunile
Cutiei pandoriene,
Ma las prada trecerilor spasmodice
De la plus la minus,
Ratacind fuild în cautarea
Unei forme proprii.
Zilele acestea par plamadite din
Antiestetica unui surâs în mijlocul desertului
Din dispretul zburatoarelor fata de
Bipezii risipiti în crapaturile scoartei.
Nu va încânta ipostazele
Antonimelor arhetipale?
Spre ora cinci, spenul mi se risipi
Ca un abur.
Slava domnului ca totul onduleaza!
Univers paralel
Pamântul gol
Si o singura floare
Pe tot pamântul.
Floarea tropaie ca un cal
Si paste pamântul pe dedesubt,
Îti vine sa crezi
Ca floarea întoarce
Pamântul pe dos
Ca pe o mânusa,
Îl prinde de un capat
Si trage
Pâna când,
Floarea ajunge în interior
Si pamântul de jur împrejur,
Cu miezul afara
Si soarele în mijloc.
Atunci se aude ecoul
Copitei sunata pe stânca,
Lovindu-se de stele.
Floarea tropaie ca o herghelie
Sau ca un cal cu oglinda
La copite.
Eu sunt dumnezeu.
1995
Te rasucesti în cea mai înceata miscare
Si în timp ce privesti, totul se schimba,
Chiar în fata ochilor tai,
Din fiecare virgula rasare un monstru
Si dispare cu ygomot,
Dintre fiecare doua lucruri se naste
Un al trilea.
Te întorci ca-ntr-un vis, în timp ce
Lucrurile difuzeaza unele în altrele
Si, mai ales cele pe care nu le-ai
Observat pâna acum, se aprind si se sting
Ca niste candele
Iar lentoarea miscarii tale transforma
Nemiscarea universului într-un dans mut
Presarat cu feerii minuscule
De întâmplari mereu desavârsit de neimportante.
Dar ce spun?
Necunoscut ti-e chiar
Sbuciumul zeului plamadind lumina
Din pamânt si pamânt din lumina,
Iar când, în sfârsit reusesti
Sa privesti înapoi,
Cadavrele prezenturilor tale trecute
Populeaza atât de convingator
A patra dimensiune încât realizezi
Cu dezgust ca pe toate acestea
Le-ai mai vazut odata.
17 ianuarie ’96
Gândul la drum ma duce cu gândul la
Dor si la pietre încinse în soarele
De dimineata devreme.
Gândul la soare, un soare rosu, pâna
Aproape de prispa, savârsit din miscare,
Ma duce cu gândul la caderea secundei,
Oprita în mijlocul lui TIC,
Si-mi îngheata sinapsa
În asteptarea lui TAC,
Îmi îngheata respiratia si pulsul.
În asteptarea lui TAC, tac.
TIC, ma duce gândul si se stinge
TAC îi urmaza gânduri si se sting,
TIC-TAC
Gândul la dor îmi scurge incontrolabil
O lacrima, gândula la rosu îmi umple
Narile cu aroma de mere.
Gândul la tacere si la dimineata,
La mar si la secunda si la lacrima
Ma rupe de lume.
Noaptea aud cum coboara pacea
Din munti, fuierând.
Atunci, toate lucrurile doar trebuie sa se
Întâmple, suspendate de oare cât timp,
Oare pâna când?
Noaptea se aude vântul difuz si mi se-nlantuie
Gândurile unul de altul, în forma de arbore,
Din ce în ce mai subtiri si mai îndepartate,
Din ce în ce mai multe,
Din ce în ce mai gânduri, mai verzi,
Mai aspre, mai vii, mai câinoase.
Se strecoara afara si mi se târasc
Spre beregata, înspre nari, se înghesuie
Împrejur, ma sufoca.
Astfel îsi traiesc singure viata
Pâna a doua zi când
Aerul de dimineata devreme
Ma duce cu gândul la drum.
20 septembrie ’96
Dintr-o monotonie neuronala neînteleasa
Îmi amintesc de tine
La tot al patrulea gând
Îmi amintesc de tine
Ceea ce, trebuie sa recunosc,
Îmi amintesc de tine
Îmi încurca teribil orice activitate
Îmi amintesc de tine
Creatoare si ma aduce pe marginea
Îmi amintesc de tine
Unei crize nervoase devastatoare
Îmi amintesc de tine
Încercând sa te uit, as fi în stare
Îmi amintesc de tine
Sa renunt la toate amintirile mele,
Îmi amintesc de tine
Si asa suficient de obositoare, draga doamna
Îmi amintesc de tine
Asta este, mi-e de ajuns, voi uita totul
Îmi amintesc de tine
Chiar din acest moment!
Îmi amintesc de tine
Îmi amintesc de tine
Îmi amintesc de tine
Îmi amintesc de tine
Îmi amintesc de tine
Îmi amintesc de tine…