Stări latine

Garcia Lorca

A doua stânga a ceasului
Îmi trece frigul luminii
În gânduri
Si, din noaptea ideii,
Iata, moarta si dragostea,
Frimituri din ospatul trairii.

Reminescent, o singura
Tresarire alba,
Mama, pieptanându-mi
Parul, în oglinda.

Cuprins

12 februarie 91

Doi morti se-ntind alaturi
Si râd.
Câinele albastru îi miroase
Si urla
Pâna le trece urma în lume.

Mai mult iubindu-se
Decât murind,
Râd si tac sub ochiul aspru
Care-i împarte în trecut si acum.

Doi, unul lânga celalalt,
Si câinele
Si îngerul domnului.

Cuprins

21 ianuarie 95

Ajuns în laudata cetate a Sighisoarei,
Am fost afara si mi-a fost frig
Si, înca înainte de a iesi, îmi era foame.
De aceea, acum, dupa ce am mâncat
Si m-am încalzit,
Ramasitele foamei si frigului,
Ma fac sa-mi fie rau,
Îmi deseneaza pe-nauntrul ploapei
Stele zanatece
Si-mi joaca în auz sunete
Necântate de nimeni.
Ca un fel de lesin ridicat
Din miezul celulei spre neuroni,

Chiar si acum, dupa atâtia ani,
Istoria grea, promitând minunate mistere,
Respirata de caramizile si caldarâmul sau ros,
Mi se asociaza necontrolat
Cu o betie a simturilor biciute si exaltate
De foamea tuturor trecutilor cavaleri zdrentarosi
Si de frigul maruntelor focuri din imensele vetre.

Cu numele sau de mirodenie
Sau de melodie iscata între coarda si arcus.
Cu turnul sau plin de sageti spre batrânele orase
Ale batrânei Europe,
Parca spunându-ti ca tocmai ea este centrul
Întregului univers,
Traversându-ma între doua lumi paralele
Prin tunelul sau de doua sute de trepte.

Ma tulbura o încântare stelara,
O organica senzatie de nemurire.

Cuprins

La poarta simtirii îmi sta,
In masca minerala, ideea,
Inorog cu suflet alb de visare
Si corn rosu de sânge
(Precum lacrima si securea calaului)

Ma simt planta înflorindu-mi
În sine trairea.
(Matase, vânt, salcie)

Cuprins

26 noiembrie 91

Ma ridic pe vârfuri si afirm.

Sau renunt la toate afirmatiile
Si, atunci, lucrurile din jur
Prind viata
Si îsi spun pe numele mic.
Ascult cum se striga pe nume
Si le iubesc.
Ma striga pe numele mic,
Devin lucru.
Le las sa alerge în jurul meu,
Tes spatiul ca pe o haina
Pe care o îmbrac
Si devin lucru.

Ascuns între ele, nimeni nu ma recunoaste.

Cuprins

Cazând uiti ratacirea spre marginea prapastiei
Si simti ultimativ ca tot vei fi uitat.
Racneste-ti deci povara când înca-ti stii menirea.
Daca existi, exista-ti inutilul.

Vei fi gasind motivul doar o secunda
Înainte de a-nceta sa fii.

Cuprins

O mie de stropi sfarâmând pecetea
Pamântului sarat si adânc,
Atât mai flamând
Cât vinele copacului obosesc
A tacere.

Iar la poale, fântâna plina
Cu o moarte tacuta
Din care se adapa
Rezervatia de suflete
Agatate ca fructele pe ramuri.

Cuprins

Astept, lovindu-ma de oameni,
Sa exist.
Astept arhanghelul pierdut
Sa îmi petreaca o ultima tacere
Spre-un ochi de paradis.

O nemaiîntâlnita lume
Lovindu-se de timp.
Un eu abia trezit urlând sa stie,
Un rasarit nici înaintea nici
în urma unui apus trecut.

Si de ce, doamne, atâta drum
Între “as vrea”
Si restul simplilor “eu stiu”?
Sau poate stiu întregul,
Sau poate vreau putinul?

As vrea acel ocean de gânduri
As vrea acel ocean de nume
Acel ocean de “trebuie”
Caci sunt departe de cuvinte
Cum dragostea se-ndeparteaza
De “iubesc”.

Cuprins

Doar izgoniti si cunoscând
Caderea
Am aflat.

Fericirea s-a nascut
în pacat.

Cuprins

L-am întrebat
“Îmi sunt degetele arse,
De ce?
Am fost urma si rost,
Unde mi-e fiirea?
Sunt parte ratacita de întreg
Cine mi-e-ntregirea?”

Îmi ridic genunchii si pumnii
La gura
Si ma vreau înapoi.
Dar uit.

Sunt foc si totodata
Focul e mort ca mine.

Ma pierd în umbra crucii
Dar iata, din somnul cautarii
Se naste-o noua-nflacarare.

Cuprins

“Atunci fac dansuri
Si cântece,
Împutinându-ma”
Stanescu

Te cautam în colturile
Fiintei tale
Dar, când am deschis ochii,
Ma tineam cu amândoua mâinile
De sânul tau stâng.

Din ochiul tau stâng,
Peste sân, curgeau lacrimi
Pe care le sorbeam prin toti porii
Otravindu-ma

Floare sau fiara,
Sau totodata,
Fiirea ta rotunda,
Din foc în piatra
Si din piatra foc,
Îmi naste sensul.

Cazând, desprins de tine,
Îmi joc împreunarea cu neîmplinirea
Ca pe un joc cu cercul
Si uit.

Cuprins

6 decembrie 1991

Sa schimb rotirea ceasului as vrea.
Mi-e dor sa fiu planta
Rasarind prin zapada,
Sa ninga peste mine
Sâ vad frunzele
Urcând spre copaci
Si înverzind.

Umbra înghetata a cerului
Lânga glezna
Ar fi alba.
Urma soarelui e uneori rosie.
Zapada mea absurda este
Când rosie cînd alba.

Cu ochii-nchisi nu pot sa vad zapada
Altfel decat neagra.
Rasar prin ea
Si se roteste ametitor
În jurul meu,
Un bal mascat
De dominouri albe, albe.
Închid ochii,
Le vad negre,
Pe toate, pe toate.

Cuprins

Cuprins

Pe strada e noapte
Sfâsâiata în trei umbre cu cutite în mâini,
Lucind.
Au sa te ucida pe tine
În inima mea
Cu o lama violet.

Cuprins

Fiara si îngerul topite în oul fiintei,
Secunda clocotind în vintre,
Mâna transformata în sabie,
În foc,
În cuvânt.

Vechea radacina întinsa peste
Miezul semintei ce esti
Si pamântul
Si cartea
Si genunile noptii.

Si acum taci
Lasa-ti lacrimile sa-i spele picioarele,
Cânta,
Acopera-ti chipul cu palmele,
Întoarce-ti privirea.

Oricum vei muri.
Oricum vei trai.

Cuprins

Lânga mine, un singur copac
Plânge înca o singura moarte.

Cuprins

24 decembrie 91

Ma-ntreb daca balaurul de pe perete
Este umbra mîinilor mele strânse pumn
Sau vreun rest de basm de-al bunicului.
Ma-ntreb daca tu ai fost
Umbra visului meu flamând.

Iata zgomotul sec
Mânjind aerul mucegait
Cu sângele sonor
Al singurei taceri
Sfarâmate vreodata
Cu aceasta întrebare.

Cuprins

Ca la sotron,
Când dreptul, când stângul,
Când mortii, când vii,
Când toti deodata,
De nu mai stii care-i unul
Si care-i celalalt,
Buha sau altceva,
Tocmai sus pe o creanga,
Împaiata maiastru
Acum o suta cincizeci de ani,
De un vrajitor.

Cuprins

6 iulie 92

O sfoara de vânt
Scutura corbul de pe discul lunii
Peste umbra lui pe nisip
Si creste pe el o duna

În jur, cinci sute de ciocuri negre
Se scutura de praf.

Cuprins

Pasarea laudându-si albul penei în soare.
Ochiul zeului, închis.
Glontul si cântecul tremurând, în spatele pleoapei.
Cântul si glontul închise într-o lacrima.

Nu stiu sa spun cum s-a întâmplat
Însa, de atunci, pe acolo trece
În fiecare zi un melc.
Îi curge sânge din ochiul stâng.

Luna rasare din trestie
Ca un cap de copil, sângeriu,
Cu o lentoare ce-mi aminteste
Durerile nasterii.

Dezleaga-ma!
Nu pot sa te mai urmez.
Carapacea îmi zace ca o gaoace
În urma,
Uscata în noua, cruda,
Furtuna de lumina,
Neagra pe dinauntru si pe dinafara
Ca un abces pe fata pamântului
Ce îl resoarbe încet.

O vad si acum,
Plina cu schelete
Înlantuite de pereti,
De parca un câine urias
Si-ar fi îngropat acolo, în fiecare zi,
Rezerva de oase.

Si iarasi o vad, cautând lumina,
Îndepartându-se si revenind
Cu obstinatia unui etern fâlfâit
Al aceleiasi marunte aripi.

Cuprins

1992

Râsul tau ca o floare sabateca
Îmi picura în suflet
Farâme fierbinti de plâns amar.

Râsul tau ca o floare rosie
Creste procentul de sinucideri.

Râsul tau ca o floare carnivora,
Îmi pierde noptile,
Îmi viseaza visele,
Îmi gandeste gândurile
În locul meu.

Pentru ca râsul tau e un râs public,
Iar noi
Niste bieti colectionari egoisti.

Cuprins

1994

Mi-a trecut prin fata ochilor
O pasare cu limba legata
Si ochiul deodata mi-a fost prea mic
Ca sa-mplineasca o harta
A neîmplinitului, fluidului tau corp.

Ucisa de fierea turnata-n radacina,
Clipa a devenit prea mica
Si nu ne mai încape
E vremea poate sa pornesc spre munte
Dar mi-e frica.

Cuprins

1 octombrie 91

Acolo unde vântul
Petrece sufletul marii în valuri mici
Peste nisip,
Privesc în urma
Visând la vreun mers pe apa

Totul e-ncremenirea
Unei secunde
Din necontenita leganare
De talazuri.

Urma pasilor îmi arde privirea
Topindu-se în unduirea aurie,
Fara-nceput si fara tinta
Urcând si coborând pe rotunjiri de dune.

Sunt liber dar sunt singur
Iar pasii ma urmeaza serpeste, câineste,
Ma gonesc din spate,
Ori m-ar întoarce îndarat.

Doar când umbra-mi va fi dat ocol
Si va fi disparut
Iar sarpele de pasi
Ma va fi întrecut,
Grabind spre fratele
Ce-i sta de-a curmezisul
Întins pe marginea pamântului,
Sprijinind marginea cerului,
Doar atunci voi râde
Sfarâmând linistea
În bucati mari, de ura.

Cuprins

Admir din unghiul calaului
Patetismul capului cazând de pe trunchi.

Cum sa-ti descriu ce simt?
Iata o nestiinta ce-mi umple
Sufletul de caldura.

Poti sa crezi stele si frunze,
Cu miezul fierbinte, sufletul le spera
Dar mintea le stie muritoare.

Frunza, în neputinta ei de a-nflori,
Se crede piatra.
Am sa te învat unde sa privesti
Ca sa vezi florile
Si unde sa asculti
Ca sa auzi cântecul.

Lacrima care otraveste pamântul cazând,
Pe hârtie cânta si danseaza.

Eram copil si înotam pe crestetul valului
În fiecare poveste.

Sa crezi ca esti cer si inima ta
Bate-n ritm de soare.

Am putea sa fim altceva, o nefiire
Alba ori amara.
Chiar de accea nu suntem,
Ca sa putem sa fim.

Cuprins

Bati cu o piatra rotunda,
Cioc-cioc!
Bronz…

La tot o mie de scorburi
Îti raspunde-n vreuna
Pasarea speriata.

Devii liana si iubesti spiral
Copacul cu scorbura,
Cuib
Si patru oua.
Trei de pasare
Si unul de balaur.

Esti sarpe si manânci
Trei oua de pasare,
Esti sabie si pândesti
Oul de balaur.

Copacul îmbatrâneste,
Se usuca de sarpe,
Se scutura de liana.
Copacul se teme de sabie,
Devine stâlp sunând a bronz
Sub piatra pietrei.

Într-un colt de-ntuneric
O pasare îsi hraneste în cioc
Un pui într-o suta de guri.

Devii muschi la poala copacului
Si te îmbata înaltul de ramuri
Unde pasari si balauri
Urzesc fiiri si nefiiri
Si fiiri si nefiiri,
Zboruri si lupte,
Cântec si racnet.

Ramâi vegetala la poala trairii,
Ametita de zbor
Si de lupta
Si de zbor si de soare,
De urlet,
De lupta.
De cîntec.

La tot o mie de masti,
Câte un suflet cu scorbura
Si pasare cântatoare.

Esti teama de sabie,
Esti sila de sarpe.

El patrulea ou e balaur.

Cuprins

Cald înseamna
Nestiinta prea multor “stiu”
Înseamna multe dureri
Care parca dor mai putin ca înainte.

Acum mai simt doar cu mâinile întinse,
Cu vârful privirii
Si ma doare
Nu distanta între aici
Si un probabil acolo
Nici frica unei, poate, caderi,
Ci un pas înapoi
Ce-nauntru se cere facut.

Cuprins

Nu mai sunt sete,
Sunt numai dovada ca sunt,
Numai cenusa.
Sunt ars, mama neagra,
Sunt rosu de ars,

Opreste esenta,
Eu mai vad doar durerea
Din farmecul rozei.

Opreste esenta,
Grabeste-mi caderea.

Cuprins

De jur împrejur vad formele mele
Cu ochiul vulturului pândindu-si prada
Si le cunosc, topindu-le ca pe-o zapada.

Dar “sunt” si “esti”
Sunt acelasi “exista” al unor timpi marunti,
Al unor forme albe, alcatuindu-ne.

N-am înteles, am stiut.
Am murit când am început sa gândesc.

Cuprins

16 decembrie 91

Lipsa întunericului
Ascunde siluete prelungi.
Lumina asta de nicaieri
Lovindu-se de ceata
Înabusa padurea
Cu o noapte stralucind ascuns.

În locul copacilor,
Umbrele copacilor,
În locul zapezii,
Seva pamântului,
În locul noptii,
Lumina asta de niciunde
Care împrastie umbrele lucrurilor
Împrejur.

Dincolo de ele,
Lumina, întuneric,
Îsi uita sensul.

Cuprins

7 noiembrie 91

Ma-ntorc la cuvinte
Si le rasucesc cu fata în sus.
Nu te orbeste stralucirea lor nepatinata?
Ma-ntorc la iubire,
Nu te îmbata parfumul ei nou?
Acelasi?

Nu patrunzi frumusetea urâtului?
Te sperie?
Nimic urât îmi spui!
Nimic frumos, îti spun!
Totul e o betie de cuvinte,
Nascuta din nebuna-mi
Patima de joc.

Ma-ntorc la patimi,
Cuvinte-joc ma-ncearca,
Aspre cuvinte.
Nu te îndeamna spre tacere?

Taci, taci!
Ochii tai negri,
Unde sunt?

Cuprins