Stări latine

“Şarpe, mărar, trestie,
Aromă, umbră şi penumbră.
Vânt, pământ şi singurătate
(Scara ajunge la lună)”

Garcia Lorca

Reînsingurare
Dintre visuri, dragostea,
Dintre speranţe, moartea.

A doua stângă a ceasului
Îmi trece frigul luminii
În gânduri
Şi, din noaptea ideii,
Iată, moarta şi dragostea,
Frimituri din ospăţul trăirii.

Reminescent, o singură
Tresărire albă,
Mama, pieptănându-mi
Părul, în oglindă.
Cuprins

Morţi

12 februarie 91

Doi morţi se-ntind alături
Şi râd.
Câinele albastru îi miroase
Şi urlă
Până le trece urma în lume.

Mai mult iubindu-se
Decât murind,
Râd şi tac sub ochiul aspru
Care-i împarte în trecut şi acum.

Doi, unul lângă celalalt,
Şi câinele
Şi îngerul domnului.
Cuprins

Tunel

21 ianuarie 95

Ajuns în lăudata cetate a Sighişoarei,
Am fost afară şi mi-a fost frig
Şi, încă înainte de a ieşi, îmi era foame.
De aceea, acum, după ce am mâncat
Şi m-am încălzit,
Rămăşiţele foamei şi frigului,
Mă fac să-mi fie rău,
Îmi desenează pe-năuntrul ploapei
Stele zănatece
Şi-mi joacă în auz sunete
Necântate de nimeni.
Ca un fel de leşin ridicat
Din miezul celulei spre neuroni,

Chiar şi acum, după atâţia ani,
Istoria grea, promiţând minunate mistere,
Respirată de cărămizile şi caldarâmul său ros,
Mi se asociază necontrolat
Cu o beţie a simţurilor biciute şi exaltate
De foamea tuturor trecuţilor cavaleri zdrenţăroşi
Şi de frigul măruntelor focuri din imensele vetre.

Cu numele său de mirodenie
Sau de melodie iscată între coardă şi arcuş.
Cu turnul său plin de săgeţi spre bătrânele oraşe
Ale bătrânei Europe,
Parcă spunându-ţi ca tocmai ea este centrul
Întregului univers,
Traversându-mă între două lumi paralele
Prin tunelul său de două sute de trepte.

Mă tulbură o încântare stelară,
O organică senzaţie de nemurire.
Cuprins

Marmură în trei ape
Din foamea de cântec se nasc
Virtuale fiiri roditoare,
Ca apa fecioară.
(Zăpezi, ură, curăţenie)

La poarta simţirii îmi stă,
In mască minerală, ideea,
Inorog cu suflet alb de visare
Şi corn roşu de sânge
(Precum lacrima şi securea călăului)

Mă simt plantă înflorindu-mi
În sine trăirea.
(Mătase, vânt, salcie)
Cuprins

Fabulă

26 noiembrie 91

Mă ridic pe vârfuri şi afirm.

Sau renunţ la toate afirmaţiile
Şi, atunci, lucrurile din jur
Prind viaţă
Şi îşi spun pe numele mic.
Ascult cum se strigă pe nume
Şi le iubesc.
Mă strigă pe numele mic,
Devin lucru.
Le las să alerge în jurul meu,
Ţes spaţiul ca pe o haină
Pe care o îmbrac
Şi devin lucru.

Ascuns între ele, nimeni nu mă recunoaşte.
Cuprins

Clar 3
N-am să aştept apusul pentru-a rămâne treaz
Când tusea dinlăuntru mi se transformă-n ţipăt.

Căzând uiţi rătăcirea spre marginea prăpastiei
Şi simţi ultimativ că tot vei fi uitat.
Răcneşte-ţi deci povara când încă-ţi ştii menirea.
Dacă exişti, există-ţi inutilul.

Vei fi găsind motivul doar o secundă
Înainte de a-nceta să fii.
Cuprins

Loc public de alinare
O mie de ani de iubire surdă
Se scurg din ochiul copacului
Ca o zăpadă caldă.

O mie de stropi sfărâmând pecetea
Pământului sărat şi adânc,
Atât mai flămând
Cât vinele copacului obosesc
A tăcere.

Iar la poale, fântâna plină
Cu o moarte tăcută
Din care se adapă
Rezervaţia de suflete
Agăţate ca fructele pe ramuri.
Cuprins

Joc regal, joc de doi
Un simplu “nu cunosc”
Devine monstrul unui “ştiu” trecut.
E totu-aşa de trist,
E doar o amăgire
A unui zeu ascuns.

Aştept, lovindu-mă de oameni,
Să exist.
Aştept arhanghelul pierdut
Să îmi petreacă o ultimă tăcere
Spre-un ochi de paradis.

O nemaiîntâlnită lume
Lovindu-se de timp.
Un eu abia trezit urlând să ştie,
Un răsărit nici înaintea nici
în urma unui apus trecut.

Şi de ce, doamne, atâta drum
Între “aş vrea”
Şi restul simplilor “eu ştiu”?
Sau poate ştiu întregul,
Sau poate vreau puţinul?

Aş vrea acel ocean de gânduri
Aş vrea acel ocean de nume
Acel ocean de “trebuie”
Căci sunt departe de cuvinte
Cum dragostea se-ndepărtează
De “iubesc”.
Cuprins

Clar 4
Nu te ştiam pe tine, doamne,
Mai rău sau mai urât.
Şi neştiind urâtul,
Nu-nţelegeam frumosul.

Doar izgoniţi şi cunoscând
Căderea
Am aflat.

Fericirea s-a născut
în păcat.
Cuprins

Pierdut în umbra crucii
Îşi căutam urmele
De-a lungul şi de-a latul crucii
Şi am găsit un nenăscut
Şi nemurit iertându-şi iubirea.

L-am întrebat
“Îmi sunt degetele arse,
De ce?
Am fost urmă şi rost,
Unde mi-e fiirea?
Sunt parte rătăcită de întreg
Cine mi-e-ntregirea?”

Îmi ridic genunchii şi pumnii
La gură
Şi mă vreau înapoi.
Dar uit.

Sunt foc şi totodată
Focul e mort ca mine.

Mă pierd în umbra crucii
Dar iată, din somnul căutării
Şe naşte-o nouă-nflăcărare.
Cuprins

Rătăcit

“Atunci fac dansuri
Şi cântece,
Împuţinându-mă”
Stănescu

Te căutam în colţurile
Fiinţei tale
Dar, când am deschis ochii,
Mă ţineam cu amândouă mâinile
De sânul tău stâng.

Din ochiul tău stâng,
Peste sân, curgeau lacrimi
Pe care le sorbeam prin toţi porii
Otrăvindu-mă

Floare sau fiară,
Sau totodată,
Fiirea ta rotundă,
Din foc în piatră
Şi din piatră foc,
Îmi naşte sensul.

Căzând, desprins de tine,
Îmi joc împreunarea cu neîmplinirea
Ca pe un joc cu cercul
Şi uit.
Cuprins

Dominouri funerare

6 decembrie 1991

Să schimb rotirea ceasului aş vrea.
Mi-e dor să fiu plantă
Răsărind prin zăpadă,
Să ningă peste mine
Sâ văd frunzele
Urcând spre copaci
Şi înverzind.

Umbra îngheţată a cerului
Lângă gleznă
Ar fi albă.
Urma soarelui e uneori roşie.
Zăpada mea absurdă este
Când roşie cînd albă.

Cu ochii-nchişi nu pot să văd zăpada
Altfel decăt neagră.
Răsar prin ea
Şi se roteşte ameţitor
În jurul meu,
Un bal mascat
De dominouri albe, albe.
Închid ochii,
Le văd negre,
Pe toate, pe toate.
Cuprins

Scrisoarea unui sobor de preoţi
Din întâmplare
E chiar paştele
Şi eu tot mai cred
Că n-ai murit
Decât pentru că te-am omorât eu.
Toată viaţa îmi spuneai
“Tocmai tu, tocmai tu”
Iar eu nu găseam altceva mai bun
Să spun
Decât că eşti cam retoric,
Tot atât de retoric pe cât îmi pare
Că n-ai murit când te-au omorât
Ceilalţi.
Îmi era atât de milă
Că nu te lasă să-ţi trăieşti viaţa
Începută,
Ca să vezi întâmplare,
De paşti,
De fiecare paşti,
De vreo două mii de ani încoace.
Cuprins

Noaptea
Vin umbre pe stradă
De bărbaţi.
Dinspre tine adie
Miros de cimbru sfărâmat între palme.
La tine am să mă-ntorc,
La tine.

Pe stradă e noapte
Sfâşâiată în trei umbre cu cuţite în mâini,
Lucind.
Au să te ucidă pe tine
În inima mea
Cu o lamă violet.
Cuprins

Oricum
Lupii pământului frângându-şi gâtul
În prăpăstiile voastre de os,
Vrăjitoarea strigându-vă numele
Din spatele flăcărilor
Şi carnea voastră asudată
Mişunând din gură în gură.

Fiara şi îngerul topite în oul fiinţei,
Secunda clocotind în vintre,
Mâna transformată în sabie,
În foc,
În cuvânt.

Vechea rădăcină întinsă peste
Miezul seminţei ce eşti
Şi pământul
Şi cartea
Şi genunile nopţii.

Şi acum taci
Lasă-ţi lacrimile să-i spele picioarele,
Cântă,
Acoperă-ţi chipul cu palmele,
Întoarce-ţi privirea.

Oricum vei muri.
Oricum vei trăi.
Cuprins

Memento Garcia Lorca
Tresar când o pasăre
Trece între mine şi soare
Şi visez
Suflete înaripate.

Lângă mine, un singur copac
Plânge încă o singură moarte.
Cuprins

Moarte Lentă

24 decembrie 91

Mă-ntreb dacă balaurul de pe perete
Este umbra mîinilor mele strânse pumn
Sau vreun rest de basm de-al bunicului.
Mă-ntreb dacă tu ai fost
Umbra visului meu flămând.

Iata zgomotul sec
Mânjind aerul mucegăit
Cu sângele sonor
Al singurei tăceri
Sfărâmate vreodată
Cu această întrebare.

Cuprins

Şotron
De o creangă
Spânzură o pasăre mare,
Buhă sau altceva
De pe lumea cealaltăş
Chiar pe deasupra ei
Trece întunericul
Pe care şade luna,
Luminând ici şi colo
Paşii celui sfânt
În papuci de pâslă.

Ca la şotron,
Când dreptul, când stângul,
Când morţii, când vii,
Când toţi deodată,
De nu mai ştii care-i unul
Şi care-i celălalt,
Buhă sau altceva,
Tocmai sus pe o creangă,
Împăiată maiastru
Acum o sută cincizeci de ani,
De un vrăjitor.
Cuprins

Corbi

6 iulie 92

O sfoară de vânt
Scutură corbul de pe discul lunii
Peste umbra lui pe nisip
Şi creşte pe el o dună

În jur, cinci sute de ciocuri negre
Se scutură de praf.
Cuprins

Imagini
Iată.

Pasărea lăudându-şi albul penei în soare.
Ochiul zeului, închis.
Glonţul şi cântecul tremurând, în spatele pleoapei.
Cântul şi glonţul închise într-o lacrimă.

Nu ştiu să spun cum s-a întâmplat
Însă, de atunci, pe acolo trece
În fiecare zi un melc.
Îi curge sânge din ochiul stâng.

Luna răsare din trestie
Ca un cap de copil, sângeriu,
Cu o lentoare ce-mi aminteşte
Durerile naşterii.

Dezleagă-mă!
Nu pot să te mai urmez.
Carapacea îmi zace ca o găoace
În urmă,
Uscată în noua, cruda,
Furtună de lumină,
Neagră pe dinăuntru şi pe dinafară
Ca un abces pe faţa pământului
Ce îl resoarbe încet.

O văd şi acum,
Plină cu schelete
Înlănţuite de pereţi,
De parcă un câine uriaş
Şi-ar fi îngropat acolo, în fiecare zi,
Rezerva de oase.

Şi iarăşi o văd, căutând lumina,
Îndepărtându-se şi revenind
Cu obstinaţia unui etern fâlfâit
Al aceleiaşi mărunte aripi.
Cuprins

Râsul tău

1992

Râsul tău ca o floare săbatecă
Îmi picură în suflet
Fărâme fierbinţi de plâns amar.

Râsul tău ca o floare roşie
Creşte procentul de sinucideri.

Râsul tău ca o floare carnivoră,
Îmi pierde nopţile,
Îmi visează visele,
Îmi găndeşte gândurile
În locul meu.

Pentru că râsul tău e un râs public,
Iar noi
Nişte bieţi colecţionari egoişti.
Cuprins

Împuţinare

1994

Mi-a trecut prin faţa ochilor
O pasăre cu limba legată
Şi ochiul deodată mi-a fost prea mic
Ca să-mplinească o hartă
A neîmplinitului, fluidului tău corp.

Ucisă de fierea turnată-n rădăcină,
Clipa a devenit prea mică
Şi nu ne mai încape
E vremea poate să pornesc spre munte
Dar mi-e frică.
Cuprins

Citat Celebru

1 octombrie 91

Acolo unde vântul
Petrece sufletul mării în valuri mici
Peste nisip,
Privesc în urmă
Visând la vreun mers pe apă

Totul e-ncremenirea
Unei secunde
Din necontenita legănare
De talazuri.

Urma paşilor îmi arde privirea
Topindu-se în unduirea aurie,
Fără-nceput şi fără ţintă
Urcând şi coborând pe rotunjiri de dune.

Sunt liber dar sunt singur
Iar paşii mă urmează serpeşte, câineşte,
Mă gonesc din spate,
Ori m-ar întoarce îndărăt.

Doar când umbra-mi va fi dat ocol
Şi va fi dispărut
Iar şarpele de paşi
Mă va fi întrecut,
Grăbind spre fratele
Ce-i stă de-a curmezişul
Întins pe marginea pământului,
Sprijinind marginea cerului,
Doar atunci voi râde
Sfărâmând liniştea
În bucăţi mari, de ură.
Cuprins

Unghiuri Dorite
M-am lăsat de dumnezeu
Ca de ţigară.

Admir din unghiul călăului
Patetismul capului căzând de pe trunchi.

Cum să-ţi descriu ce simt?
Iată o neştiinţă ce-mi umple
Sufletul de căldură.

Poţi să crezi stele şi frunze,
Cu miezul fierbinte, sufletul le speră
Dar mintea le ştie muritoare.

Frunza, în neputinţa ei de a-nflori,
Se crede piatră.
Am să te învăţ unde să priveşti
Ca să vezi florile
Şi unde să asculţi
Ca să auzi cântecul.

Lacrima care otrăveşte pământul căzând,
Pe hârtie cântă şi dansează.

Eram copil şi înotam pe creştetul valului
În fiecare poveste.

Să crezi că eşti cer şi inima ta
Bate-n ritm de soare.

Am putea să fim altceva, o nefiire
Albă ori amară.
Chiar de accea nu suntem,
Ca să putem să fim.
Cuprins

Slavă, tină
La tot o mie de măşti,
Câte un suflet cu scorbură
Şi chiar cuib
Cu pasăre cântătoare.

Baţi cu o piatră rotundă,
Cioc-cioc!
Bronz…

La tot o mie de scorburi
Îţi răspunde-n vreuna
Pasărea speriată.

Devii liană şi iubeşti spiral
Copacul cu scorbură,
Cuib
Şi patru ouă.
Trei de pasăre
Şi unul de balaur.

Eşti şarpe şi mănânci
Trei ouă de pasăre,
Eşti sabie şi pândeşti
Oul de balaur.

Copacul îmbătrâneşte,
Se usucă de şarpe,
Se scutură de liană.
Copacul se teme de sabie,
Devine stâlp sunând a bronz
Sub piatra pietrei.

Într-un colţ de-ntuneric
O pasăre îşi hrăneşte în cioc
Un pui într-o sută de guri.

Devii muşchi la poala copacului
Şi te îmbată înaltul de ramuri
Unde păsări şi balauri
Urzesc fiiri şi nefiiri
Şi fiiri şi nefiiri,
Zboruri şi lupte,
Cântec şi răcnet.

Rămâi vegetală la poala trăirii,
Ameţită de zbor
Şi de luptă
Şi de zbor şi de soare,
De urlet,
De luptă.
De cîntec.

La tot o mie de măşti,
Câte un suflet cu scorbură
Şi pasăre cântătoare.

Eşti teamă de sabie,
Eşti silă de şarpe.

El patrulea ou e balaur.
Cuprins

Întoarcere
Ne e prea cald.
N-am vrut să spun “bine”,
Nu ne e bine,
Ne e prea cald.

Cald înseamnă
Neştiinţa prea multor “ştiu”
Înseamnă multe dureri
Care parcă dor mai puţin ca înainte.

Acum mai simt doar cu mâinile întinse,
Cu vârful privirii
Şi mă doare
Nu distanţa între aici
Şi un probabil acolo
Nici frica unei, poate, căderi,
Ci un pas înapoi
Ce-năuntru se cere făcut.
Cuprins

Opreşte esenţa
Îndoită mamă,
Roagă-te pentru mine
Căci am uitat,
Mai înâi zborul
Şi apoi, încet, celelalte,
Până la apă.

Nu mai sunt sete,
Sunt numai dovada că sunt,
Numai cenuşa.
Sunt ars, mamă neagră,
Sunt roşu de ars,

Opreşte esenţa,
Eu mai văd doar durerea
Din farmecul rozei.

Opreşte esenţa,
Grăbeşte-mi căderea.
Cuprins

Arheologie
Tăcere de ghiaţă în scoica timpului,
Unsingur foc, adunând şi împrăştiind
Lumină,
Un “este” parte din “sunt”
Un singular clocotind plurarul.
Dar, cu certitudine, sunt.
Cât, însă, voi mai fi fiind închis în scoica timpului?

De jur împrejur văd formele mele
Cu ochiul vulturului pândindu-şi prada
Şi le cunosc, topindu-le ca pe-o zăpadă.

Dar “sunt” şi “eşti”
Sunt acelaşi “există” al unor timpi mărunţi,
Al unor forme albe, alcătuindu-ne.

N-am înteles, am ştiut.
Am murit când am început să gândesc.
Cuprins

De luce

16 decembrie 91

Lipsa întunericului
Ascunde siluete prelungi.
Lumina asta de nicăieri
Lovindu-se de ceaţă
Înăbuşă pădurea
Cu o noapte strălucind ascuns.

În locul copacilor,
Umbrele copacilor,
În locul zăpezii,
Seva pământului,
În locul nopţii,
Lumina asta de niciunde
Care împrăştie umbrele lucrurilor
Împrejur.

Dincolo de ele,
Lumină, întuneric,
Îşi uită sensul.
Cuprins

Luciri

7 noiembrie 91

Mă-ntorc la cuvinte
Şi le răsucesc cu faţa în sus.
Nu te orbeşte strălucirea lor nepatinată?
Mă-ntorc la iubire,
Nu te îmbată parfumul ei nou?
Acelaşi?

Nu pătrunzi frumuseţea urâtului?
Te sperie?
Nimic urât îmi spui!
Nimic frumos, îţi spun!
Totul e o beţie de cuvinte,
Născută din nebuna-mi
Patimă de joc.

Mă-ntorc la patimi,
Cuvinte-joc mă-ncearcă,
Aspre cuvinte.
Nu te îndeamnă spre tăcere?

Taci, taci!
Ochii tăi negri,
Unde sunt?
Cuprins