Nevoia De Urlet
Moarte | Cam asta se întâmpla | Mereul vis
Cu ura | Clar 1 | Dulce durere
O istorisire a îngerului | Basmul | Dizertatie
Întoarcerea proverbului | Terapie de soc
Obisnuinta | Nobletea abstractiei unui eu schizofrenic
Rai | Dialog | Imposibila victorie
Solutie | Epitaf | Tristete | Starea fiintei mele
Imputatie | Nevoia de urlet | Pastreaza
Sufletul | Criza de eroi | As
E Shackespeare, tovarasi! | ‘Putred’ e cuvântul
Gratioasa melopee a unei probleme ardente | Subversiva
“Ca oricare altul,
Textul acesta
Este rezultatul spontan,
Imprevizibil si uluitor
Al aglutinarii cuvintelor”
Stefan Augustin Doinas
decembrie 91
Ratacesc uitat printre oameni,
-Unde mergeti, va rog?
Luati-ma si pe mine,
Ocup foarte putin loc !
Îmi arunca un cuvânt,
Ca pe un ban.
Îmbatrânesc pe loc cu o viata.
- Unde mergeti, va rog?
- Într-acolo!
- Va grabiti degeaba …
Eu am fost, nu e nimic acolo.
Dar luati-ma si pe mine!
Cam asta se întâmpla
I-am pus mâna mea oarba
Pe crestet.
Mi-a luat-o ca pe moaste
Si-a dus-o la inima,
Unde, pot sa jur,
Era cam gol si cam aspru
Si vedeam ca-ntr-un film
Ce se întâmpla cu mâna mea
Si cu strainul.
Pâna când am început
Sa-mi pierd încrederea.
’94
Ma bucur ca va place.
Mi-e aproape indiferent ca va place.
Îmi vine sa plâng când vad ca va place.
Dar sa va spun.
În fiecare noapte se desprinde de pânza
Si se ghemuieste într-un colt,
Cu capul pe genunchi,
Nici nu respir
Ca sa nu o sperii.
Si o ascult cum cânta încet.
Soarele de piatra,
Soarele de cârpa …
Lipita de perete,
Cu gleznele cuprinse în palme
Si sânii striviti de pulpe.
Mai tîrziu va obosi sa mai coboare
Din rama.
Mai târziu nu se va mai auzi
Nici cântecul.
Cu ura
Din nou cu picioarele pe pamânt,
Printre ecumenicii ultimei fratii a crucii.
(fara optiuni)
Dar ghici cine se uita pe gaura cheii
La jocul nostru!
Hei, dar jocul nostru ascunde raspunsul
La toate.
Cercetati!
Într-adevar, aici, cineva promite toate
Raspunsurile, ia te uita, ia te uita,
Exact ce incercam sa va explic,
Dragii mei, copiii mei,
În fata usii,
Exact ce încercam sa va explic,
Oglinda din fata usii,
Chiar nu întelegeti?
Voi va uitati pe gaura cheii
La jocul nostru dezlegator de taine
Dar cineva a pus o oglinda în fata usii.
Clar 1
Trebuia sa se trezeasca
Pe când abia adormise
Cu capul în poala mamei
Si se visa nisip,
Ca niciodata,
Dupa ce se visase mereu cuvânt
Si nimeni nu-l trezise
Din cosmar.
Dulce durere
Ceea ce stiam, aceea s-a întâmplat,
Fara minuni de prisos,
Fara exuberanta inutila.
Întâi, fara ajutoare,
Mi-am gresit greselile.
Târziu, constient,
Coroborându-mi ideile cu batrâne scrisuri,
Am fost descoperit gresind
Alte greseli.
Noile pedepse.
Moartea cu doua taisuri
Leganata deasupra capului…
O moarte-mi râde, una-mi plânge
Iar urechilor îmi încred desfatarea.
Suava melopee
A bolovanilor cu care dumnezeu
Vâneaza oameni.
Poc, poc, nu, înca nu m-a nimerit,
Poc, poc, moartea care-mi plânge
Îmi spune “Nu înca!”,
Poc, poc, bolovanii rosii
De ceata ceresca
Peste bolovanii albi de huma umblânda
Poc, iata, melopee,
Poc, iata, plângere cu lacrimi de piatra,
Poc, iata, domnul ne plânge cu lacrimi
Iar noi, cu obida, tinem ritmul.
Iar noi cu obida murim.
Cu iubirea
Cred c-am sa-mi urlu iubirea
Asa, ca pe un urlet oarecare,
Al nervilor mei prea întinsi
Iar pe urma am s-o arunc,
Precum pe celelalte, la gunoi.
O data, de doua ori, de zece ori,
Cu o palma, cu un cuvânt,
Cu o privire,
Toate urâte ca de pe lumea cealalta.
Asa cred.
O istorisire a îngerului
Într-o zi, un preot
A batut cu pumnul în poarta.
Purta pe umar un sac si o sulita.
În sac erau zece copii si zece serpi.
Ion deschise poarta
Iar preotul spuse
“Vino, manânca din carnea
Si bea din sângele tatalui nostru!”
“Nu pot”, raspunse Ion,
“Pentru ca tatal meu a murit”
“Pentru ca tatal meu a murit”, zise ion.
“Ai sa te caiesti!
În genunchi!
Închina-te Domnului Dumnezeu
Sau mânia lui te va ajunge!”
Ion cazu în genunchi si se ruga.
“Doamne Dumnezeul meu,
Da-mi o femeie pentru carnea mea,
Si o sabie pentru mîna mea,
Da-mi doamne carne pentru sabia mea!”
“Ajunge! Ajunge!” urla sfântul,
Mânia lui dumnezeu te va strivi!
Am sa-ti dau o pilda
Despre mânia lui Dumnezeu.
“Într-o zi un înger s-a întâlnit cu un tigru.
Curajos, tigrul a deschis gura
Si a început sa cânte cu glasul
Pasarii din spatele caninului.
Îngerul era îngerul unui sarpe,
Statea între doua frunze de palmier
Si fuma iarba.
Într-o zi, îngerul unui sarpe
S-a întâlnit cu un tigru
Care mâncase un sarpe,
Care mâncase o pasare.
Iar tigrul avea trei îngeri
Care îi sopteau în ureche
“Ai sa ajungi în iad”
Îngerii stiau numele sfintilor
Si apostolilor
Pe de rost
Si spuneau cu duh
Despre mândriile si greselile lor.
Si tigrul râdea…
Numai când vedea o foaie
Alba de hârtie,
Dadea ochii peste cap,
Începea sa tremure
Si i se învineteau buzele,
Sub crunta razbunare a domnului.
Asta i s-a întâmplat,
Asta o sa ti se întâmple si tie,
Asta se întâmpla mereu,
Cu toti!
Cu voi,
Cu tine!” spunea preotul
Straduindu-se sa se ridice din praf
În timp ce Ion închidea poarta,
Stergându-se cu mâneca la gura.
Ion era taran.
Copii lui Ion vor fi tarani.
Ion auzise de Dumnezeu si de îngerii lui
Dar nu-i vazuse niciodata.
Basmul
Dupa lupta e cam asa:
Sed într-o râna pe tarina
Si zmeii însira
Ochii Fetilor Frumosilor
Pe sfoara de in,
Iar pe de laturi,
Caii se servesc galant
Cu jaratec din tavi
De pe care nici macar
Nu au rupt etichetele.
(Eu vad foarte bine imaginea)
Si râd pe muteste
De zmeii care scapa,
Printre degetele butucanoase,
Ochii rostogolitori
Pe brazda.
Peste un an fara un pic
Rasare un Fat Frumos de prasila,
Cu cal, arme si pofta de lupta.
7 februarie 95
Demintate – ce visceral
Abuz de încredere în sine,
Doamna!
Cât de sus poti sa ajungi
Târându-te
Pocitanie cu ochii verzi ?
Vorbeste-mi despre mila!
Mila îsi traverseaza monoton
Propriul gradient
Spre marimi mici.
Doar fiintele cu ochii foarte mari
O mai pot vedea.,
De pilda insectele
Cu ochi compusi
(Si copiii, puah!)
Rezultatul trudei tale -
O stiva de oceli
Slefuiti in forma
De piatra de mormânt
Înca liber, doamna mea!
Înca nespus de liber.
Mila si perseverenta,
Sarmana zoograma cinetica,
Vorbeste-mi despre asta!
Si pieptul înainte, capul sus!
Ca o ultima favoare
Ti se va permite sa abuzezi
De tine însati.
Publicul rezista robust
Cutremurelor personale.
Adio!
Întoarcerea proverbului
Muri solemn ca o ultima nota
Si-n urma-i nemurea ecoul
A ceea ce obisnuia sa fie,
Un om simplu,
Care stia si cât de departe trebuia
Sa ajunga
Si cât de mic îi era pasul.
Ziceam adica,
Cum ca amintirea lui,
Continua sa ne tropaie prin,
Hai sa zicem, constiinta.
30 ianuarie 95
Gimnastii sentimentelor
Balanseaza precar între
Ura si speranta.
Dar noi?
În lipsa de alta activitate culturala
Ne-am gândit
Sa hranim cuvinte.
Cuvinte române, ne-am gândit noi.
Dar aceasta bunastare a limbii,
Nostra culpa,
Nu mai multumeste pe nimeni.
Urletul sugrumat
De gulerul punctului si virgulei,
Ne îneaca.
Surprinsi de impostura
Blândei, înfloritei rostiri,
Sa revenim la racnet?
22 ianuarie 95
Sunt lânga o padure de piatra,
Printre dialoguri proiectate
În afara fiintei ei
Ca o respiratie ranita.
Sunt între doua planete egale
Înca împreunate,
În mijlocul unei stele cardiace,
Dar ceva din toate astea îmi scapa.
Sunt aici pentru urmatorul miliard de ani
Îndragostit navalnic de toate lucrurile marunte,
Cu pupilele dilatate potrivit,
Si totusi îmi scapa ceva.
Vad urme de secera si copita
Si iarba mirosind a sudoare
Si umbra rotita în jurul copacului.
Nu sunt primul aici.
În laturi si-napoia-mi sunt ziduri.
Sunt singur din nou cu cuvântul.
Clar 2
Tare caraghioasa erai
Cu picioarele tale scurte
Si cu fruntea îngusta
Cât o carte de istorie.
Si tot te-am trait fericit.
Obisnuinta
Dupa ce ai trait cu atâta forta
(ba eu as zice chiar cu ura),
E momentul sa îti amintesti cu maretie
Fostele si trecutele.
Oricum nu poti sa vulgarizezi o urma
De bocanc pe fata de masa.
În curând vei învata ritmul si miscarea
Deci nu va mai fi nevoie sa te agati,
Ca acum, de oricine.
Nobletea abstractiei unui eu schizofrenic
august 91
Toti stramosii tai,
Ti s-a spus,
Au murit de moarte buna.
Numai tu vei muri strivit
De oasele lor marete.
Când ramâi fata în fata
Cu oasele,
Ai intrat in anul mortii.
Când esti ultimul care le calca
Pe urme
Si stii ca esti ultimul,
Atunci ai iesit din anul vietii tale
Si ai intrat în anul mortii lor.
Ca sa-ti raspund la întrebare,
De-asta esti singur.
1991
As fi ramas o curva roz
Daca nu m-ar fi salvat,
Ca din întâmplare,
Doi îngeri,
Pe cînd îmi astâmparam foamea
Cu o halca împarateasca
De viata neagra.
De aceea, va rog,
Lasati-ma sa stau aici
Pâna trece ploaia asta
Care-mi rugineste încheieturile.
Înca de atunci,
Chircit cu genunchii la gura,
Îmi era frica de traznete.
Dialog
-Nu e nimeni aici,
Degeaba te comporti,
Esti singur, renunta!
-La tot ?
-La tot!
-Si la dumnezeu?
-Dumnezeu e o necesitate,
Tu nu ai necesitati!
-Mai visez din când în când soarele.
-Renunta!
Mai bine chiar, nu mai dormi!
Mai bine taci, mai bine uita!
-Ma gândesc din când în când
La ea
Si atunci îmi vine sa plâng.
-Nu, asta în nici un caz,
Opreste-te!
Nu te mai gândi la ea,
Opreste-te!
Opreste-te din plânsul asta absurd!
Imposibila victorie
Nu va opriti,
Continuativa jocul cu viata.
Va voi privi o clipa
De pe margine,
Apoi ma voi retrage.
Dragii mei,
Scorul ramâne unu la zero pentru ea.
1991
Suntem calare pe situatie,
Aici.
Exprimam,
Respiram.
Parca altfel decât pâna acum,
Însemnam pentru noi însine
Atât de mult
Cât sa ne cerem cap de afis
Cu insistenta cu care
Ne ceream afara
Câteva decenii autobiografice înainte.
Ultimul nume e cel mai periculos!
Modest!
Urmeaza a fi marginalizat,
Expulzat,
Escrocat,
Epurat!
Elixirul ?
Traieste din pofta de viata
A altora.
Economie de idealuri.
Mai târziu retrage-te
Leganându-ti caraghios dosul dolofan.
Epitaf
În satul asta
Se adunau duminica
Si plângeau crispat
Pentru tot ce avea sa li se întâmple
Saptamâna viitoare.
Pâna într-o zi
Când s-a trezit un batrân
Sa râda cu lacrimi
De tot ce si-a adus aminte.
Toti plângeau,
El râdea
Si se simtea din ce în ce mai razbunat.
Tristete
Câte filipici împotriva mea
Tot atâtea morti violente
În ciuda avertismentelor mele
Binevoitoare.
Umbra mea,
Sprijinita pe un vârf
Se clatina înspaimântator.
Sufar de rau de mare,
Ca pe galera cu care primul portughez
A ajuns în China
Unde se temea de pagodele tremuratoare.
Fiecare Demostene de ocazie
Rîde
Si moare strivit
Ca într-o sinucidere rituala.
Iata de ce sunt trist.
Starea fiintei mele
E placut mirositoare si galbena la pipait,
Intrati mai adânc,
Va vor îngheta picioarele
Dar balaciti-va,
Împachetati-va cu namol,
Bucurati-va!
Mâine va trebui sa îmi fac ordine
Între sentimente
Si nu-mi permit sa pastrez
Nici soare,
Nici cer,
Doar baza,
Doar apa
Si fulgerele iadului.
Atât cât sa se nasca mai târziu
Vreo forma de viata
Adaptata la bezna,
Sila
Si urlet,
Simbiotica la starea fiintei mele.
Atât.
Imputatie
Îmi tîsnesc cleioase printre degete.
Fac câtiva pasi dar calc numai
Pe broaste.
Si toti cred ca-i în ordine.
“Nu-i nimic, tata, m-a asigurat”,
E intr-adevar ereditar, si eu calc pe ele
Dar încep sa cred ca nu esti vinovat,
Calc mereu pe altele, nu pe cele strivite
De tine.
Ramînem prieteni!
Mai bine admira parfumul
Acesta salbatec care
Molcomeste în aer.
Trebuie sa fie o padure pe aproape.
Nevoia de urlet
Pâna la urma m-am trezit urlând
“Mai, moartea asta ma sufoca!”
“Hei,
Hei îngeri!”
De fapt ar fi trebuit sa strig,
Caci asta e cam banal,
Ar fi trebuit sa strig
“Mai oameni!”
Ceea ce e cam bombastic,
Dar tot la asta ajung.
Umblu de colo colo
Mai mult mort decât viu,
Pe aiurea siluete
Iar când îi spun siluetei “om”
Ma stropeste pe bombeuri
De parca as fi calcat într-o balta.
Cu fata umana, ca sa zic asa.
1991
Ia-ma de mâna si du-ma
Printre stânci pâna la apa,
Arunca-ma cu pieptul de un val,
Admira-mi urma de spuma.
Tîrziu si banal
Lasat de reflux pe tarm,
Uita-mi o floare pe piept
Si pleaca întoarsa cu fata spre apa,
Cu ochii tinta la mine.
Cu sufletul tinta la tine am sa strig
“Grabeste-te vine fluxul,
Îti va inunda sentimentele cu apa amara”
Fluxul va ridica ultima floare
Si ti-o va depune la picioare.
Pastreaza-mi iubirea
Legata cu o funda de tulpina florii.
Sufletul
Derivat din durere,
Sufletul este acel complex
De eclipse si vânatai
Rupte de timp si de cauze
Care formeaza, la organismele
Biologic evoluate,
Un schelet inflexibil,
Drapat la nevoie
Ca un pom de iarna
Cu flori meschine,
Iubiri cu picioarele scurte
Si frimituri de soare
Necesare combustiei.
Sufletul functioneaza cu frica
Teluri îndepartate si
Sperante desarte,
Se gripeaza la anxietate si stres
Si da reactii adverse
La ura externa.
Functioneaza deasemenea
Cu iubire
Organizata în fantasme
Si idealizari.
Sufletul are o structura
De oglinzi paralele
De varza supraponderala,
Ascunzând, zic unii,
Un miez dulce acrisor.
Si multe altele.
12 decembrie 1991
Cum ma simt bine undeva,
Apare Polypemon cu legile jocului.
Dumnezeu-Procust
M-a anuntat de curând, vizibil jenat,
Ca nu gasise ceva potrivit
Pentru mine
Iar acum, adevaratul proprietar
Îsi revendica destinul
Repartizat cu inconstienta mie.
Îl uimisem pe Damastes,
Ma descoperea
Când prea mic pentru patul mic
Când prea mare pentru patul mare.
Unde esti Theseus?
În cazul meu este permanent
Criza de eroi.
6 decembrie 91
As mai trai putin!
Stau la coada pentru viata
Si nu stiu cine îmi vâra pe gât
Istoria lui cu esenta de tragedie.
Se trage cu urechea,
Povestea zboara din gura în gura
Si ultimul la rând
Ajunge primul priceput.
Porneste sa-si depene povestea si,
Imediat, cineva sopteste uimit
“Ce ziceti de asta?”
Ca se si-ntind spre el
Câte urechi flamânde,
Atâtia noi povestitori.
Câte unul mai putin rezistent,
Cade mort.
Experienta ii supravietuieste.
6 februarie 91
Mi-a crescut Shackespeare pe crestet
Ca o floare obscena printre pietrele caldarâmului.
Stau si ma întreb.
Sa-l dau jos,
Ca pe o tumoare?
Creste Shackespeare ca vîscul.
Sa-l smulg sau nu?
Sa dau cu piciorul simbiozei
Dintre el si noi, restul?
Scap de parazit,
Dar e garantat ca pot
Sa gândesc singur?
Shackespeare, ciuperca,
Gândeste pentru noi
iar noi cu simbioza..
Se poate mai tovarasi?
‘Putred’ e cuvântul
Toti câinii de pe strada lui
Sufereau de claustrofobie,
Striviti de personalitate lui
Planturoasa,
Întinsa de la cimitir pâna la casa primarului,
Fardata cu verde pe buze,
Provocatoare ca o curva putreda.
Gratioasa melopee a unei probleme ardente
ianuarie 91
Cand am fost descoperit
Pe fundul sacului lui Mos Craciun
Nu eram exact eu,
Era celalalt,
Legat cu fundita rosie,
Gata sa va bucure.
Trec cu capul în jos, lupeste.
El tresalta, zâmbeste,
Saluta,
Linguseste.
El îmi deschide drumul,
Cu zâmbetul latit pâna la umeri.
Eu culeg laudele,
Strâng mâinile ce mi se-ntind
Si mormai în barba
“Fu-va dumnezeii vostrii de tâmpiti,
Nu mai calcati pe iarba!”
februarie 91
Rânjeste-ti coltii de babuin
În calduri
Si râzi în loc sa mârâi.
Mizeaza pe efectul surpriza.
Adversarul îsi va uda mai eficient
Pantalonii.
Zâmbeste si restul
Sunt ca si scosi din cursa.