Sorin Sorin

Mi-am făcut un obicei să public numai autori ale căror lucrări îmi plac necondiționat.
În felul ăsta, nu am fost niciodată nevoit să critic ceea ce am ales să prezint.
Astăzi sunt gata să încalc acest principiu. Parțial.

Din fericire nu va trebui să critic autorul ci genul, și nici în nici un caz picturile prezentate.

Sorin este un pictor foto-realist. Știu cel puțin un om care va fi exuberant încântat de idee și unul care mă va critica pentru ea.

Primul are dreptate pentru că nu poți să nu te lași uimit de măestria necesară, de excelența tehnicii de care dă dovadă Sorin.
Al doilea are dreptate dintr-un alt motiv. Pictura foto-realistă te obligă dar te și limitează.
Lăsând dificultatea execuției de o pare, limitarea vine din aceea că un tablou foto-realist nu poate fi niciodată mai frumos decât fotografia pe care o copiază.

Cred că este dreptul oricărui pictor să deformeze realitatea după bunul lui plac.
Să accentueze acea caracteristică a peisajului care le domină pe celelalte, aceea ce l-a făcut să aleagă subiectul.
Să modifice paleta de culori sau, de ce nu, să înlocuiască o culoare cu una complementară dacă asta simte că trebuie să facă.

E dreptul lui să elimine elementele ce ar împiedica privitorul să înțeleagă mesajul, cele care i-ar distrage atenția.
Să reducă gradul de detaliu până la esență.

E mai ușor să mă exprim folosind un exemplu. Iată două picturi de Berberian care duc la extrem această idee.
Uitați-vă la imaginile reduse și imaginați-vă cum arată în original.
Apoi deschideți-le că să vedeți cât de puțin detaliu a fost de fapt necesar ca să producă efectul.
Creierul vostru face restul.

Foto-realismul privează autorul de aceste drepturi. Cred că din acest motiv, sunt multe picturi semnate Sorin care nu mi-au plăcut deloc.
Dar acesta este singurul comentariu negativ pe care îl voi face. Pentru că cele pe care le-am ales pentru galeria de azi îmi plac chiar foarte mult.

În particular cel numit Ultimele Frunze (dreapta). Este un peisaj rustic în care se vede o foarte veche casă, oarecum în ruină. Se văd câteva rânduri de tencuială, fiecare de altă culoare, care crează un model interesant și îmbogățește vizual tabloul. Casa este din cărămidă, vizibilă sub scară, are uși și ferestre care probabil abia se mai deschid, vopsite într-un maro închis cu hărtie de ziar în geam. Se vede fereastra unei pivnițe și o porțiune din trotuar, la fel de bătrân și erodat precum și casa. În dreapta sus se ghicește un copac lipsit de frunze (de unde, probabil și numele tabloului). Personajul este o femeie întoarsă cu spatele și puțin vizibilă, confundându-se prin culoarea hainelor cu peisajul (ceea ce mă face să spun că nu este un portret) și are o postură din care se poate deduce cumva vîrsta ei înaintată dar și greutatea vieții în acele condiții. Elementele grafice sunt destul bine echilibrate și lasă loc imaginației, probabil pentru că sunt prezentate doar parțial, ceea ce mă îndeamnă să recompun mental restul: săracia oamenilor, probabil în marea lor majoritate bătrâni, rămași singuri intr-un sat vechi de când lumea, din care tinerii au plecat la oraș în căutare unei vieți mai ușoare. Am zis oarecum bine echilibrate pentru că mi se pare că treimea de jos a imaginii este mai neimportantă, iar tabloul pare că începe mai degrabă la nivelul scării. Îmi plac foarte mult culorile pământii ce domină intregul tablou, perfect potrivite poveștii. Umbra copacului și înclinarea scării poartă privirea din colțul din dreapta jos către stânga sus, unde detaliile încep să se piardă culoriile fiind mai întunecate și apropiate între ele. Îmi place teribil cum redă textura pereților și a trotuarului, cât de subtilă e trecerea spre verde a tencuielii acolo unde umezeala continuă a ajutat vreun fel de muschi să acopere zidul imediat deasupra scării. Totul contribuie spre a crea o atmosferă contemplativă, puternic încărcată emoțional (cel puțin pentru privitorul care nu este străin de emoțiile asociate cu bătrânețea sau sărăcia).

Aș vrea să vă atrag atenția asupra încă unui tablou, înainte de a vă lăsa să vedeți restul celor pe care le-am selectat de pe site-ul lui Sorin. Chiar și numai acesta ar fi suficient pentru a mă face să mă bucur că l-am descoperit.
Este la polul opus față de precedentul. Este o explozie de culori, o exuberanță de forme și reflexii. Foto-realism sau nu, acesta este un tablou superb.

Sorin este originar din Moldova de peste Prut. A început să picteze în 1996 și a terminat de atunci atunci 800 de tablouri.
Are un site personal pe care puteți să îl vizitați.